sunt cele mai grele. apoi începi să te obișnuiești
cu gesturile lor lipsite de noimă, cu grijile lor exasperante,
cu durerea aia apărută brusc pe moace. ție
îți strică ziua, lor trăsăturile, machiajul și dumnezeu
mai știe ce planuri de week-end.

te enervezi la culme cînd îi auzi vorbind încet, aproape în șoaptă
de parcă ar vrea să nu
te deranjeze. îți vine să te ridici dintr-o dată și să urli la ei
tîmpiților! dar te calmezi și te răsucești o dată în trup
ca și cum te-ai deșuruba. te pregătești pentru ce urmează

vine o nouă serie, mai puternică. mama o să bocească și
o să molipsească pe toată lumea. în curînd o să fie un cor de lacrimi
care o să te plictisească de moarte, ție îți place mai mult partea cu beția
de la priveghi, poveștile despre tine, o sumedenie de lucruri despre care
abia îți mai amintești. ei vorbesc afectați, cu dramatism și o clipă
te simți mîndru de tine.

îți trece repede însă, te întorci în primul minut din moartea ta
cel în care se face brusc liniște în tot universul. atunci asculți
limpede, cu infinită claritate cum inima îți tace. și tot atunci gîndurile
toate gîndurile dintr-o viață te izbesc deodată. te zăpăcesc
o clipită de muritor, însă tu deja ai trecut dincolo de moarte

ești deja nemuritor. acum le poți asculta fără efort, acorduri
ale unei melodii, muzică de nicăieri și de pretutindeni. știi că asta
e muzica ta, unda ta care se adaugă sunetului încărcat dar atît de distinct
al mecanismului universului. și pe măsură ce se alipește murmurului
stelelor simți

cum legăturile dintre corpurile cerești se rup ca niște corzi de oțel
prea tensionate.
cum cosmosul se dezechilibrează cînd te încarcă
în el. apoi devine tern și lipsit de greutate, dar plin de substanță, ca o rază
de soare scăpătată prin coroana bogată a unui stejar. acesta ești tu
și-ți poți citi fără efort, într-o singură fracțiune
toate gîndurile avute vreodată și știi

și-ți vine aproape să rîzi.

asta se întîmplă cel mai adesea în al doilea minut după moarte.
cînd pe fața ta apare un zîmbet indescifrabil și pe care îl vei afișa tuturor
ca o marcă a disprețului tău
față de tot ce-i perisabil și trecător.

atunci te distrezi alături de găurile negre uriașe care înghit galaxii.
atunci te poți juca de-a dumnezeul
în burta lor. te poți uita la filme uitate sau nefăcute încă,
atunci poți privi stele de calcar colorat care pentru muritori
nu s-au născut deocamdată. da, e frumos

și în minutul al treilea poți avea propriul tău cer privat,
cu ce-ți dorești pe el. da, e frumos atunci,
ești ca un regizor care inventează o nouă tehnică de filmare
nu doar suprafețele obiectelor ci și interioarele, da,
corpurile lor lăuntrice, nu iarba călcată în picioare de o turmă de vite
înnebunite, ci nebunia din capul vitelor și durerea din miezul firului verde.

și abia atunci, în minutul al patrulea,
mintea ta atît de trecută prin droguri și dependentă
de finaluri grandioase află că orice film poate fi redus, prin puterea morții,
la un singur tablou, orice carte la o singură propoziție, orice simfonie
la un banal refren și orice poveste de dragoste
la un ultim sărut.
și viața ta se reduce la o singură moarte, scurtă, în care, ca și în viață,
tot singur.

toți ai tăi ocupați cu alergături diverse, arareori cîte unul să-ți atingă fruntea,
să-ți spună ce nu a avut curaj să-ți spună vreodată. și ce folos acum,
deja nu-ți mai pasă, tu ai moartea pe cap și chestia asta e cu mult mai importantă
și mai serioasă
decît viața.

experiența mea spune să ai răbdare primele cinci minute. apoi, încet, încet
îți dai seama că, indiferent ce viitor vine,
poți privi în orice moment
în altă parte.