Desenezi în alinare, în natura moartă
o piruetă, ca o plăpândă karma,
și te dezlipești de mine.
poposești la un țărm plin de deveniți necunoscuți..
lângă o mare de inele, argintie, aurie…
distanțată, cu voaluri uscate
în a ține loc de frunze,
și frumusețe,
alături de fantezia de ieri,
și iar îmi miroși a ruj străin…
și iar închini demiseci, învrăjbită…
chinuindu-mă lin.
Acum, mă alung obsesiv către locul tau..
văd marea de inele, cu valuri ruginite
de înlăcrimare…

Iar farmecul genunchilor, o!...
doar murind ochii, am să văd,
genunchii tăi precum chipurile pătate de fum..
Unghii, ale tale,
Ca pulbere de piatră vânătă,
de la distanță, ca stele,
și câteva frunze însetate,
frunze rămase pentru un mincinos,
crunt sentiment de statornicie...
toamna pleacă, îngheț…
iar tu, posedată și încetată de ‘cel ruj străin,
spune-mi c-a fost doar fructul ce a vrut să-l săruți..
ca să îmi oferi mai multă pasiune
...și în alte vieți...
Te las plângândă.