poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2621 .



Viața mea zbuciumată și adevărată, de Dumitru Caragiu (1904-1983) (VI)
poezie [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [teotim ]

2010-03-10  |     | 



Altă dată, tot acolo, pe la ora trei noaptea vine o ceată de lupi drept în oi, dar câinele, fără frică, sare drept pe ceata de lupi. Atunci l-au apucat mai mulți lupi și îl duceau în gură spre deal. Eu imediat am luat un tăciune de la foc și când am tras spre lupi, s-a făcut o flacără mare. Lupii, când au văzut flacăra, i-au dat drumul câinelui. Dacă pierdeam câinele, ne ardea focul! Vine câinele, săracul, mușcat de urechi, de buze, dar s-a vindecat și tot fără frică a rămas, ba și cu mai mult curaj se repezea la lupi acest câine. Pe cât era de mare, pe atât era și de ușor.
Niște ciobani mi-au oferit cincizeci de oi ca să le dăm câinele, să alegem din toate oile pe cele care ne plac. Dar cum să dai un câine așa de bun, că într-o lună puteau să ne mănânce lupii o sută de oi. Ziua îl țineam legat, căci era rău. Dacă venea cineva fără să strige de departe, îl sfâșia câinele.
Într-o seară vin doi hoți să fure oi, noaptea pe la ora trei-patru. Unul dintre hoți venea pe o parte să facă zgomot, ca să meargă câinele spre el, iar cel de-al doilea să fure. Dar hoții nu au știut ce fel de câine avem și atunci câinele s-a repezit la cel care venea să fure, nu la cel care făcea zgomot. Câinele a sărit drept pe gâtul lui și l-a pus jos, dar hoțul a apucat și s-a acoperit cu haina. Eu când am auzit că câinele a mârâit tare: „M,m,m!” și a tăcut, mi-am dat seama că se întâmplă ceva. Când m-am dus, mare mi-a fost mirarea când văd cum câinele stă cu picioarele peste ceva negru. Mă dau mai aproape și ce văd? Un om acoperit la cap cu paltonul. Am dat câinele la o parte și haina de pe om. L-am cunoscut imediat de unde este și i-am spus: „Bine, măi, nebunule, ce vrei să-ți fac acuma? Cheamă-l și pe celălalt!” „Nu, că eu sunt singur.” „Lasă minciuna, te rog, că te leg și te țin legat până mâine.” Atunci l-a chemat de a venit și celălalt, dar i-am speriat puțin că îi duc la poliție. La urmă i-am iertat, că s-au rugat așa de mult!
Tot cu câinele acesta eram odată la munte. Turma mea de oi păștea pe un deal, când vine altă turmă din partea dreaptă. Eu atuncea eram tânăr, aveam numai șaptisprezece ani. Celălalt cu turma lui avea patruzeci de ani. Putea să mă bată. Intră dar în oile mele și le gonește. Eu îi spun: „Lasă oile în pace, vezi de oile tale”, dar el și mai tare le gonea. În momentul acela aveam la mine o armă cu cartuș. Am tras un glonț și l-am lovit în pulpă.
Glonțul i-a trecut numai prin carne, nu i-a atins osul. Eu n-am știut că l-am lovit. El vine atunci încet spre mine, prefăcându-se că nu l-am lovit ca să pună mâna pe mine și mă ia cu zăhărelul: „Mă, Mitică, noi suntem neamuri, nu trebuie să ne certăm!” Eu m-am lăsat convins și cum am dat mâna cu el, a și pus mâna pe mine. Ne-am luat atunci la luptă pe viață și pe moarte, dar câinele, când a văzut că străinul a pus mâna pe mine, se repede și-l apucă de picior și trage de el. I-a făcut pulpele numai găuri. Acuma nu puteam să-l scot din gura câinelui. Cu greu am reușit să desfac gura câinelui din pulpa omului, dar i-am mai dat și eu multe pe spinare.
Celălalt s-a dus apoi și mi-a făcut reclamație.la postul de jandarmi că am tras cu arma și l-am lovit. Era pe atunci interzis să porți armă. M-au chemat deci la post și am dat o declarație. Norocul meu a fost că în pulpa în care l-am lovit, l-a rupt și câinele, i-a mai făcut câteva găuri pe unde a trecut glonțul. Mă întreabă poliția: „Unde-i arma?” „Nu am nici o armă. Minte omul ăsta! Noi ne-am luat la bătaie, iar câinele, când a văzut că a pus mâna pe mine, s-a repezit asupra lui și l-a mușcat, i-a rupt pulpa. Cu greu l-am scos din gura câinelui.” Cum câinele îi făcuse mai multe găuri, poliția a zis până la urmă că e mușcat de câine, nu de glonț și așa am scăpat. Noroc cu câinele. Câinele ăsta, doar dacă vedea că pune cineva mâna pe mine, vreun străin, imediat se repezea să-l muște.

O dată, tot vara la munte, era cam ora nouă seara, oile încă pășteau, când sare un lup în ele și împrăștie o oaie la vale. Dar câinele, după lup! Căci oaia, când o împrăștie lupul, merge numai la vale cu cea mai mare viteză, iar lupul după ea până mai departe și acolo lupul este sigur de ea, o prinde imediat și o mănâncă. Când câinele s-a dus după lup, oaia mergea înainte, lupul după oaie, câinele după lup! Însă când a apucat lupul oaia și a trântit-o, câinele a sărit călare pe lup. Câinele s-a dus luptându-se cu lupul până la vreo doi kilometri depărtare. În timpul acesta, oaia a rămas trântită jos cu cracii în sus, că nu putea să se scoale. După aceea, câinele a venit înapoi drept la oaie. Eu n-am știut că lupul a împrăștiat oaia jos. Aștept să vină câinele, nimic! Îl strig pe nume: „Mucio! Mucio!” și nimic, câinele nicăieri! Atunci mi-am dat seama că lupul a luat vreo oaie și câinele a scos-o din gura lupului, iar acum stă și o păzește Căci știam năravul lui. De mai multe ori mi s-a întâmplat așa cu el. Atunci am mers cu oile la vale pe unde s-a dus lupul cu câinele. La vreo două sute de metri am găsit și câinele. Stătea jos, dar când m-am apropiat s-a sculat și a început să dea din coadă și să mă mângâie. L-am mângâiat și eu, iar după aceea m-am uitat după oaie. La vreo șase metri de câine într-un fel de groapă stătea oaia cu burta-n sus. Am răsturnat-o, s-a sculat. Nu avea nici o zgârietură de la lup. I-am dat drumul și s-a dus printre oi, dar oile nu o primeau. Fugeau de ea pentru că mirosea a lup. Nu o primeau deloc, săraca oaie! Se mira de ce fug oile de ea.
Tot cam prin anii aceia, într-o zi pe la două dupămasă, vara, prin luna iulie, eram la munte. Olile dormeau la umbră, într-o pădure de fag. Am adormit și eu. Aveam pe câinele Mucio și o cățea bălană. Câinii dormeau și ei. Dar să vezi ce se întâmplă! O namilă de urs intră în oi, prinde una, o ia la subțioară și a vrut să fugă cu ea. Dar oile s-au speriat, iar câinii, când au auzit, fuga acolo și au găsit pe urs cu oaia la subțioară. Când au sărit pe urs și l-au apucat de pulpe, a început ursul să țipe de vâjâia pădurea! Știți cum țipă ursul de durere? La fel cum țipă porcul când îl taie de Crăciun.
Și a trântit ursul oaia de un fag, iar oaia a murit pe loc, dar câinii rupeau pielea groasă a ursului. Nouă ne era frică ca nu cumva ursul să ne omoare câinii, căci cât era de mare namila… dar fricos ursul! El putea foarte bine să pună mâna pe un câine și să-l trântească ca pe o oaie sau ca pe o minge. Dar ursul fugea de rupea pământul, țipând fricos și urlând, și așa s-a dus departe, în pădure. Atunci l-au slobozit câinii și au venit înapoi, iar eu m-am liniștit, că așa câini rar se găsesc!
Într-o zi, eram cu oile la păscut pe un deal, pe la ora zece dimineața, când se repede un lup în oi. Câinele, după el! Nici nu a apucat lupul să ia vreo oaie, că a și sărit pe el. Cum era dealul în pantă mărișoară, mă uitam cum se ducea lupta: o dată câinele sus, o dată lupul. Dar lupul era de vreo două ori mai mare decât câinele! Și așa s-au dus vreo patruzeci de metri, iar de acolo câinele l-a scăpat pe lup și a venit înapoi și l-am sărutat de mai multe ori.
Într-o zi, primăvara, eram cu oile într-o pădure. Și pe când treceau printr-o vale, s-au speriat oile. Într-o clipită câinele era acolo. Ce se întâmplase? Lupul luase un miel în gură și îl ducea. Câinele l-a văzut și „ham!” a făcut o dată, dar lupul, când i-a auzit vocea, a lăsat mielul jos și a luat-o la fugă. Câinele, după el… Și la vreo sută de metri, după un deal, când nu ne mai vedeam cu el, ne povestește alt cioban care era cu oile după acel deal, că a văzut cum se lupta câinele cu lupul, cum îl trântea și cum îl jumulea pe lup. Ne mărturisea că n-a văzut de când este el așa trânteală între un câine și un lup și crede că nu are să mai vadă așa ceva. Dar câinele, iată-l că a venit înapoi la oi! Pe cât era el de mare, pe atâta era de ușor. Cum intram cu oile într-o pădure, o întorcea pe dos, doar o găsi ceva, vreun lup sau vreun porc sălbatic, urși, iepuri sau vulpi.
Într-o iarnă, eram cu oile la câmpie și turma noastră de oi dormea așa înăuntrul unui gărduleț, cât să nu iasă afară. Alți ciobani, cu o turmă de oi la vreun kilometru depărtare de noi făcură un gard de vreo doi metri înălțime și tot le mâncau lupii oile. Ne rugau pe noi ca să facă și ei un gard lângă noi, că nu au scăpare de lupi. N-am acceptat, că aveau niște câini de două parale, le mâncau lupii oile mereu. Odată eram într-o pădure deasă și scurtă. Nu-l mai aveam pe câinele Mucio, ci un alt câine, care nu era nu prea bun, când se reped doi lupi și iau o oaie. Când am auzit că s-au speriat oile, m-am dus repede acolo și am scos oaia din gura lupilor. Dar moartă, abia mai mișca oaia când am scos-o de la lupi. Tot aceeași lupi s-au întors și mi-au mai luat o oaie, dar și pe aceasta am scos-o din gura lor. Nu pot să spun că nu mi-au mâncat lupii niciodată vreo oaie, însă rar de tot.
O dată veneam cu caravana cu cai și eram cu tata. Fiecare român macedonean avea cel puțin opt sau zece cai și făceam cărăușie. Într-o seară am poposit într-o pădure, eram mai multe caravane și ce să vezi? Acolo era un urs obișnuit să mănânce cai. Pe la ora două noaptea, vine ursul, se repede la un cal și l-a omorât. Cum proceda ursul la atac? Se furișa și se urca pe la spatele calului, înfigându-i ghearele de o parte și de alta până îi rupea burta și i se vărsau mațele afară. Atunci calul pica jos și murea. Când am auzit calul țipând, am sărit toți, că eram mai mulți și ursul tot flămând a rămas, n-a avut timp să mănânce nimic, a luat-o la fugă imediat ce ne-a văzut că mergem toți spre el.
A doua noapte, ursul a venit să-și mănânce prada, adică hoitul calului. Dar noi chemasem doi vânători să stea la pândă lângă cal. Era în preajmă un fag tufos și vânătorii s-au urcat în pom bine înarmați. Noaptea, cum vine ursul la cal, întâi a făcut controlul, a dat târcoale calului cam pe la vreo douăzeci de metri, să vadă dacă nu este ceva, vreun pericol. Nebănuind nimic, s-a dus la cal și s-a apucat să mănânce. Atunci vânătorii au tras amândoi din pom și l-au omorât. Așa am scăpat de fiara asta care a distrus mai multe animale. Căci acolo, în pădurile acelea erau mai multe sute de urși, dar nu obișnuiau să mănânce carne de nici un fel. Ei se hrăneau mai mult cu ghindă și buruieni.
O dată pășteam caii noaptea. Când am văzut toți caii păscând lângă mine, m-am culcat și eu. Acolo nu era pădure, ci un luminiș. Noaptea pe la ora unu, dormeam. Nu știu cum s-a făcut, dar la un moment dat am simțit cum mai mulți lupi mă miroseau, am auzit nasul lor și imediat m-am sculat. Când au văzut că nu sunt animal, ci sunt om și am început să urlu: „u!, u!, u!”, au luat-o la fugă. Eu doar auzeam tropotul picioarelor lor: „prrr!”, cum se pierdea în depărtare. Cum s-a întâmplat? Eu dormeam acoperit cu șuba, iar lupii au crezut că sunt oaie.

Altă dată, ziua pe la ora zece pășteam caii într-o pădure. Stăteam așa pe un butuc și mă uitam la vale, când văd că vine în fugă un lup, direct spre mine. Era în treacăt, nu mă văzuse. Dar eu când am văzut că se apropie lupul de mine, m-am sculat imediat în picioare și îi fac un „Uuu!” Când m-a văzut, a luat-o la fugă schimbându-și direcția. Și dus a fost.
Odată eram cu oile și aveam un alt câine, îl chema Gioni. Foarte bun câine, inteligent, dar nu am avut mare parte de el, că l-am crescut de mic și la doi ani a turbat. În prima seară după ce a plecat de lângă mine m-au și urmărit lupii, mai ales noaptea. Deci am ajuns să păzesc oile cum păzește omul grâul să nu-l mănânce găinile. Un fel de câine-om! Vă mărturisesc că era o treabă deosebit de grea să păzești oile de gurile lupilor și noapte și zi. Căci lupii, când simt că nu mai e câine, vin fără frică. Am ajuns să-i gonesc cu pietrele, până când am făcut rost de alt câine.
Într-o toamnă, mergeam spre locurile calde, adică spre Albania sau Volos. Aveam cu noi o mie de oi cu tot cu sterpe și mâlzări, cam patruzeci de capre și țapi douăzeci și patru. Mai aveam și două duzini de tălăngi și un clopot mare. Când plecam spre locurile calde, puneam la fiecare țap câte o talangă, iar unuia îi puneam clopotul de gât. Cea mai mare talangă era de vreo patru kilograme, iar cea mai mică cântărea cincizeci de grame și era o muzică întreagă! Când treceam printr-o comună grecească se mirau grecii de turma de oi, dar și mai mult de muzica clopotelor.
Pe când treceam noi pe lângă doi ofițeri greci, unul dintre ei îi spune celuilalt: „Vezi turma asta de oi și de țapi? Ãștia sunt ca țapii din Elada!”, dar celălalt îi răspunde: „N-are Elada ce au valahii ăștia!” Clopotele le țineam doar la drum de munte, iar la mare maximum o lună de zile. Pe drum schimbam clopotele mari de la un țap la altul, căci erau prea grele. Dar și noi, ciobanii, aveam ambiție la frumusețea turmei de oi, țapi și clopotele lor. Era o frumusețe, însă de când am plecat din munții Deniscu am uitat de acea frumusețe rară. Știu că nu am să mai văd așa ceva și îmi pare foarte rău.
Îmi spunea tata că înainte să iasă banii de hârtie aveau o desagă cu două ochiuri plină cu monede de aur și le cărau pe cal, toamna pe drumul spre iernat, primăvara în drum spre munte. Iar când au ieșit banii de hârtie, oamenii, fără experiență, ce s-au gândit? Ce să cărăm noi fierul ăsta du-te vino mereu? Schimbăm fierul și luăm hârtie că e mai ușoară. Ei aurul îl numeau fier. Toată familia a fost de acord și, nenorocul lor, dau aurul și iau hârtie. După doi ani de zile, hârtia s-a devalorizat, nu făcea două parale. Statul a scos alți bani, tot de hârtie și atunci s-a trezit familia mea. Își mușcau buzele că ce au făcut, dar era prea târziu. Așa au rămas fără bani, doar cu oile și cu caii. Zece cai aveam. Totuși, nu au rămas muritori de foame, dar păcat că munca de atâția ani s-a pierdut. Vă rog să mă credeți că cuvânt cu cuvânt, tot ce vă spun e adevărat.
Vara la munte, când puneam stâna, făceam caș, urdă dulce și unt. Se făcea mult lapte la cele patru, cinci sau șase mii de oi ale ciobanilor, dar erau negustori care cumpărau tot produsul până la cincisprezece iulie, așa aveam făcut contractul. Iar de la cincisprezece iulie, fiecare cioban cu turma lui de oi își făcea singur laptele, cașul și urda. Fiecare caș avea cam vreo treizeci de kilograme, iardele- așa se numeau. La fiecare mulsoare dimineața și seara, după ce făceam cașul, zerul de la caș îl opream împreună cu vreo patruzeci de kilograme de lapte și le puneam cu totul într-un cazan mare la fiert. După ce se fierbea bine, se alegea urda de zer. Aveam linguri mari cu găuri și strecurători cam de șase metri lungime și vreo treizeci de centimetri lățime. La o strecurătoare se puneau zece urde. Deci două strecurători, douăzeci de urde. După ce le strecuram bine, le scoteam din strecurătoare și rotunde cum erau le puneam în saramură. După douăzeci de zile le scoteam din saramură și le puneam pe o scândură: o zi pe o parte, a doua zi pe cealaltă parte. Așa se turteau pe două părți, dar nu prea mult, puțin. Acest lucru îl repetam de două-trei ori. După aceea se uscau de puteai să le ții și patru ani, că nu se stricau și se vindeau la cel mai mare preț, mergeau numai la export. Erau „de o bunătate rară”, cum spunea bunicul.




.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!