poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ stejarul
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-10-28 | |
prolog
Mă oprisem cu sufletul la fereastră În prăvălia-mi veche de mărfuri armenești. Mă înconjurasem de șiruri de obiecte, Un cosmos neînsuflețit de poliedre În speranța că mă vor sorbi vreodată-n ele. Dar vântul, vântul trecu prin perdele El nu se împiedică cu vârful picioarelor de arabescuri, Ca amanții noaptea, El trecu, Și pântecosul vas chinezesc în care dormita dragonul, Și fluierele cele trei de pe poliță, întreita muzică, Și mușchii încordați, veșmintele încordate ale statuii, Și ondulata oglindă în care încă mai locuiam Se făcură țăndări. Și cioburile ei mari au zvâcnit în sus și din nou Þăndări. Și, acvariul ce-și traducea trecutul în ape, Și gramofonul în care ne tot zvârcolea un cântec, Și paharele de sânge din care au cinat apostolii, Și jocul de șah aflat de ani în remiză, Se făcură țăndări. Și nebunul alb și nebunul negru au dansat în aer și din nou Þăndări. Și scara înmugurită-ntre iederi spre cer, Și lampa ce palpită cu buze solare, Și masca țipând, țipată de Africa, Și icoana cu sfânta înghesuită în ramele minții Se făcură țăndări. Și pereții amnezici s-au subțiat de tot și din nou Þăndări. Mă oprisem cu ființa la fereastră În prăvălia-mi veche de mărfuri armenești, Mă înconjurasem de țăndări. De țăndări Și m-am făcut asemeni. “pântecosul vas chinezesc în care dormita dragonul” -sau despre lucrurile care se repară- nu mă tem, pe mine or să mă lipească la loc cu mâini îngrijorate, însângerate de rușine, or să mă refacă sferă în jurul meu; îmi amintesc că odată o femeie, ascundea răvașe-n mine le mestecam meditativ cu porțelanu-n întuneric deveniseră organele mele și ea a venit într-o noapte cu cineva stăteau sprijiniți de perete, acele-i cădeau din păr, negru peste mine, mă împingea pe poliță, atunci i-am văzut umărul, sărutul lor calm, interzis, proiectat în venele mele străvezii și peste ei luna se spăla în cercul meu, concentrică, și eram tot mai spre margine, răsuflau amândoi, mi se aburiseră solzii, eram împins parcă cu toate brațele, un cot el, un cot ea, parcă pompau la mine, am atins abisul și zgomot, s-a făcut lumină-n casă, s-a vorbit mult și am auzit vorbe urâte dar eu eram deja pe jos și visam. m-au adunat atunci, or să mă adune și acum, voi fi altă vază, alt dragon, altă femeie cu răvaș în mână. „fluierele cele trei de pe poliță, întreita muzică” -sau despre lucrurile care se desfac- [poem pe voci] *noi suntem ***trei fluiere *****vorbim pe rând, *niciodată deodată. ***cine suflă-n noi, oare cine, *****așa sincronizat? *cu care ***de trei ori *****gură? *suntem destule ***cât să ne numim *****nai dezlegat. *și de ce stăm separate ***dacă lemnul e același? *****oare ne definesc găurile? *dar nu contează, ne descurcăm, ***suntem prietene, vorbim *****seara, la ceai, despre vreme, *despre ce-am mai făcut toată ziua, ***cine ne-a mai iubit cu buzele *****cine ne-a mai pus mâna la găuri *e minunat să te gândești ***că până și respiratul aerului *****e o muzică la noi, înăuntru, *aerul care a trecut ***aerisind prin fiecare *****ca un casanova aeral. *cu ce folos totuși? ***totul se subțiază în noi și pleacă *****grăbit, ca o artă ne`nțeleasă. „mușchii încordați, veșmintele încordate ale statuii” -sau despre lucrurile care rezistă- eu sunt zeița frumuseții, autoproclamată în lipsă de pygmalioni coapsa mi-am făcut-o singură după cum vedeți stând tolănită cu marmura pe Styx, să mă sape. vestmântul parcă îmi curge pe trup; și voi, oamenii, curgeți, dar nu mă îmbrac cu voi pentru că sunt zeiță și nu vreau să rămân de tot nudă când voi o să cădeți de-a binelea. s-a lăsat praf pe mine, dar nu contează am să zic că-i Zeus care mă îmbrățișează ca pe Io să nu-l vadă geloasa soție. „ondulata oglindă în care încă mai locuiam” -sau despre lucrurile care reflectă- și încă mai locuiesc, ca să fiu sincer, beau ceai dimineața din ce mi se reflectă, oameni, lucruri inversate și poate de asta chiar mai adevărate. e un rol frumos nici nu trebuie să ții lumina pur si simplu o arunci în pereți ca pe-o minge ca pe-o nucă și astfel nici cerul nu te erodează, ci stă la nivelul suprafețelor tale. dar în fiecare zi o văd pe ea, ăsta e deliciul zilei căci ea vine și își topește ochii în forma mea pătrată, ea scormonește în mine și e din ce în ce mai tristă, din ce în ce mai bătrână, cu rujul ca o cumpănă pe buze ea stă ascunsă în riduri ca în tranșeele unui război cu sine ea tremură învinsă și azi și mâine și cade tomnatic pe sofa și moare zilnic, tot mai adânc imobilizată în perne încât la sfârșit mă întreb cine se ciobește mai tare dintre noi doi „cioburile ei mari au zvâcnit în sus” -sau despre lucrurile care ricoșează- mă-nalț spre tine, soare, sunt icarul cu aripi inventate din seu de gravitație, cu pene ce se trag din altă prăbușire, din altă înălțare, și iar prăbușire, iar înălțare, și iar și iar ca omul din strămoși. oare o să mă simți când vin tropăind cu sandaua pe stânca văzduhului, spre tine, culegând fărâmele trecutului de jos? mă-nalț, tatuează foc îți zic, stigmatizează fericire în frunte, sângele încins e abur spre tine ființa se simte ca o evaporare pe care o respir tot eu, făcut atmosferă ce o să înconjoare Pământul de o mie de ori, icarosferă cu aripi de ceară fâlfâind până o să lase umbră pe Pământ și ceara o să curgă, topită în ploi și-ngălbenind, Pământul o să fie mai Lună. Ah! Imaginează-ți atunci ce frumos ar fi lumea să se rotească-n jurul tău cu doi sâni de seleniu ca o dezrădăcinată Daphne. Și eu o să cad continuu și-o să mă înalț și-o să oscilez între iubirea voastră bizară. jos și sus până când mișcarea devine, ea însăși, adevărata rațiune, un scop în sine. mă-nalț spre tine, soare. mă-nalț? sau tu ești cel ce se prăvale peste mine? „acvariul ce-și traducea trecutul în ape” -sau despre lucrurile periculoase când cad- de câte ori nu am trecut pe lângă acvariul cu pești? cine l-a uitat acolo în mijlocul camerei nu știu. ne stă în drum dar nu-i putem ocoli apele ne este interzis să trecem prin el, să fim puri și oceanici, din cauza simplei sale naturi paralelipipedice. ne împiedicăm de el mereu, mai ales în sticla colțurilor, degeaba încercăm să îl dăm la o parte eu îl împing mai spre tine, spre partea ta de cameră dar tu, ca un reflex, ca o maree îl livrezi la mine și reîncepem jocul cu mutatul centrului prin cerc ne aduce ghinion ne poartă noroc asta-i tot: ne aduce și ne poartă. l-am răsturnat din greșeală de câteva ori grăbindu-mă să răspund la ușă și tu l-ai răsturnat când încercai să mă faci să-l răstorn sunând la ușă. dar știm amândoi un lucru esențial: cu apa nu e de glumit ea nu stă după cum vrea vasul sau dacă ar avea într-adevăr un vas cosmic, esențial, acela s-ar numi gravitație, restul fiind transvazare spre ultim. ea udă începând cu picioarele, se urcă în timp ce dibuie corpul – ca în dragoste, inundă clădirea și noe de-abia a făcut curățenie după noi ca o menajeră sârguincioasă și peștii, când cad, cad și răscolesc în covoare și tac când vorbesc. „gramofonul în care ne tot zvârcolea un cântec” - sau despre lucrurile ce nu se opresc - discul ăla vechi se rotea se rotea nu l-a oprit nimeni vreodată și cred că nu mai avea mult până să îi crească poli magnetici și să se creadă planetă discul ăla vechi și cântecul care se amesteca ca sub mixer prin sângele nostru și nu se oprea nimic nici soarele nici luna fluturii cu atât mai puțin și nici noi nu ne-am oprit vreodată ca să nu rămânem în urma cântecului tu mi-ai spus deversând de cafele să-l închid nu mai suportai capul îți vâjâia fantastic forța centrifugă-l deformase puțin ca pe calea lactee dar ce puteam să fac discul ne poseda și la urma urmei muzica asta era așa frumoasă se prindea de cameră ca un tapet de pereți și de noi ca niște cârlige de viță. de viață. chiar și acum, căzut și spart, discul mai rotește ceva sub noi, ca o gaură neagră de vinil. „paharele de sânge din care au cinat apostolii” - sau despre lucrurile tainice- ce-aș putea să spun despre mine? eu sunt paharul lui Iuda. din mine a băut și încă mai păstrez fire de barbă încleiate pe fund. și eu am stat lângă toate paharele despre care se vorbește adesea în legende. și eu am avut gura plină de vin și m-am lovit cu coastele de smalțul unor dinți în lungi, plenare libațiuni în nopțile acelea vagi când se tăcea la cină și când se auzea doar Iuda, deasupră-mi mestecând și am avut sângele umplut până sus bulbucat într-o spumă prea mare pentru mine că urca până-n ceruri și curgea în pământ. dar în mine, oricine ar fi văzut, reflectați, ochii lui Iuda simpli și goi și înfricoșați de divinitate, doar puțin mai inverși în oglindă, adică ochiul drept era acum stângul aici și viceversa. și ar fi văzut pe Iuda, cu capul în jos spânzurat, regretând. „jocul de șah aflat de ani în remiză” -sau despre lucrurile care stagnează- se joacă șah în anticameră și nu știu de ce eu sunt mereu nebunul cu măciulie ca omul dacic între doi cai față-n-față, scilo-caribdici și din păcate nu era niciun pătrat să mă cuprindă călcam ca prostul pe alături între pătrate mă plesnea nervoasă regina că îi stâlceam piciorul “nu știi să dansezi, idiotule” și eu fâstâcit o complimentam “draga mea, ești piesă” dar ea se întorcea cu cealaltă parte a tablei la mine unde un jucător cu palmele la gură se întreba ce să mai facă cu mine. aura și-o agățase-n cui la intrare. acum i se spunea, mută-l acum, dar el lua mâna de pe mine, o punea la loc pe cai, îi mângaia pe coamă, ei sunt mai agili, nu stau și știu să sară printre piese. alb negru alb negru, ce prostie bucuros mi-aș fi căutat mai degrabă un violet să mi se potrivească, să mă înmormânteze sub tablă, sub masă, poate ar fi mai bine. „nebunul alb și nebunul negru au dansat în aer” - sau despre lucrurile uitate - nebunul alb și nebunul negru s-au întâlnit la mijlocul griului într-o zi însorită de iunie nu prea mai aveau ce să-și spună unul altuia deși trăiseră atât de mult pe aceeași tablă. au mers la o cafenea unde puteau găsi diferite sortimente de umbre cele în sirop de cireșe și cele parfumate cu mentă și și-au povestit: nebunul negru are pioni mari acum și e însurat cu o regină verde, nebunul alb, care e de fapt o nebună albă, a hotărât să rămână fată bătrână. e cald în cafenea și lumea pare mai coloră. oricum jocul s-a terminat de mult. în ciuda voinței lor nebunul negru avea măciulie albă nebunul alb avea măciulie neagră ca să nu uite unul de altul. „scara înmugurită-ntre iederi spre cer” -sau despre lucrurile care suie- Julieto, vreau să mă urc la tine pe scara Richter să ne zguduie ceva, timp de vreo două acte și doica să scape pe jos lucrul de mână ca o moiră proastă ce ne este. să ne iubim fără recuzită pe fundal, suflul tău să fie deasupra cuvintelor ca o cortină, să cadă dureros ca să puncteze frazele când se tace, între două aplauze. să ne despartă astfel, imaterial, doar pentru a avea timp să ne schimbăm costumele și să trecem la actul următor cu forțe, cu replici, cu dureri înnoite. să ne zguduim deci, să surpăm balcoane în Verona, să se trezească toată lumea împăienjenită de scaune ca de un potențial epicentru. uite, Mercuțio deja s-a plictisit și tu văd că ai început să caști cu pumnalul în mână de parcă-ai vrea să improvizezi o moarte, grăbită, speriată să nu-și dea nimeni seama că ți-ai uitat versurile sau, și mai rău, că acestea nu rimează. „lampa ce palpită cu buze solare” -sau despre lucrurile care ascund lucruri- ea stinse atunci lampa și noaptea fu vărsată pe noi ca o apă clocotită spumegată pe cele două țărmuri care eram noi prin convenție, furioase că nu se pot uni privindu-se lungi și paralele și unduitoare de-a lungul traseului stabilit de natură și atunci din părul ei căzură pene de păun de atâta privit unul spre altul și îi simțeam în noapte culorile și insistența irișilor și fiecare buclă foșnită pe umeri era un Buraq luându-și zborul cu profetul în spate și în acel moment nu m-am putut abține am aprins lampa cu gesturi grăbite ea a stins-o și m-a imobilizat, cu simțurile legate la spate, când am aprins-o, ea deja dansa pe covoare, a stins lampa cu piciorul și-a dus-o cu glezna la o parte. lumină iar și ea era în colț opus de cameră pe întuneric deja ajunsese la mine am aprins lampa atunci și m-am vârât sub masă s-a stins abia când ea-și lua cina peste mine i-am dat să o stingă, mi-a dat s-o aprind, am stins-o ca s-o forțez s-o aprindă a aprins-o ca să mă forțeze s-o aprind. de-atâtea ori am făcut toate astea și am purtat-o prin atâtea mâini începând de la negustorii care au vândut-o prin toate bazarele și terminând cu noi care nu suntem decât ultima etapă a iubirii noastre în această cameră unde lumina și umbra sunt niște decoruri inutile, dar astăzi e prima dată când ne-a scăpat din mâini alunecoasă a zburat și nu era nici în mâinile mele, nici ale ei, se rotea în aer fără niciun sens, era atât de neinstruită că nici n-ar fi știut să se aprindă sau să stingă singură degeaba fluturam mâinile sub ea căci a ales să cadă pe covor și a căzut și-abia atunci din ea ieșise djinul, deranjat din somnul unde se confiase. „masca țipând, țipată de Africa” -sau despre lucrurile care dor- masca a căzut, îi slăbiseră cuiele, masca într-un țipăt al durerii, masca ca un hristos african, răstignit, îi slăbiseră cuiele pe o formă africană analoagă cu o cruce. a țipat cât a țipat, dar la un moment dat și sunetele se pierd și rămâne liniștea ca un zid. ca un zid neșters de praf, pentru că nimeni nu se încumetase până atunci să o atingă, să o șteargă și să se murdărească de sudoare (nu există Veronici pentru Africa) masca a căzut și a dezvelit o față, rictus de perete gol mimică albă, neașteptat de calmă, întinsă cu var pe fizionomia tăcerii. loc gol, într-adevăr, mult prea liniștit și doar conturul, urma măștii, a rămas, dar aceasta este și forma feței și fața tace în ovale. unde o fi? pe jos? sărută pământul? oare mai țipă fără să fi întemeiat o religie din durerea ei? fără să o fi transportat peste oceane cu misionari spre alte Africi, altele decât cea oficială? și când mă gândesc că era, cu țipătul ăla, cea mai credibilă mască. și când mă gândesc că, în comparație cu ea, ochii noștri, cuiele noastre, s-au strâmbat de mult sub lemnul indiferenței. „icoana cu sfânta înghesuită în ramele minții” - sau despre ce s-a întâmplat de fapt - Sfânta se uită dintre rame, prin lentilă de artă veche, căci a auzit gălăgie și ochii Ei se deschid cu miile din coaja crăpată a picturii, pocnind în penumbră ca oul cu pui. bărbatul și femeia s-au certat chiar acum câteva minute, în acel interior, fețe roșii + pumnii și să nu uităm de clasicele palme și au spart vasul chinezesc și fluierele și statuia aceea amorțită între oameni și multe alte lucruri cu care Sfânta se obișnuise precum vederea cu pleoapele, de când locuia în acel interior. femeia atunci și-a desfăcut aripile și-a adunat lucrurile și a zburat deasupra lumii departe. și e ciudat cât de repede se vindecă o cameră de prezența cuiva, urmele trupului dispar din sofale și se ridică la loc și aerul rece invadează aerul respirat de ea. dar urmele din inima lui, oare și acelea or să dispară? Sfânta vede și-nțelege, Ea e puternică și dacă a căzut, a făcut-o doar pentru că nu mai suporta ramele și-ar vrea să respire pe covor. de asta stă acum ca o madonă resemnată între scame. în timp ce el se oprise cu sufletul la fereastră în prăvălie veche de mărfuri armenești. se-nconjurase de șiruri de obiecte, un cosmos neînsuflețit de poliedre, în speranța că... ... că ce? |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate