poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ stejarul
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-12-08 | | N-am invatat inca sa traiesc. E prima si ultima zi cand gradinile mele s-au asezat intre flori si intuneric, si tac in jocul de valori cu muntii indepartati. Am in mana un joc, imi iau in serios norocul si il asez la inaltimea sublimului. E jocul prin care iti duci la capat rolul de catedrala din mijlocul mirosului de flori de mar. Inverzesc si zemuiesc cum se mai poate. Cand vii pe neasteptate, cine poate transforma deja un gand merifer intr-un cuvant calugaresc? Mi-au ramas insuportabile scorburi interioare, trandafirii nu mai cresc, mangaierea putregaiului ma slugareste. In acest trup cercetat de frunze ruginite caut sensuri la raspantii. Numai pomul-idee mai cugeta la norii lui Baudelaire si imi cearta ielele care au uitat sa dea “buna ziua” la intrarea intr-o viata searbada. Nu conteaza ce gandim despre gradini, ajunge ca suntem implicati in radacinile copacilor ei. Frunzele atrag atentia de la intrare printr-o murmurare a melopeei neputintei, iar pasarile imi conduc calatorii curiosi in gradina intima a vietii, pe o carare care e inchisa de o cladire in ruine. E genul de cladire ce aduce oarecum cu liniile structurale ale unei catedrale. Acolo, in strafundul gradinii mele, doar initiatii descopera catedrala parasita. Orbii strabat un intreg labirint de tufisuri si tot nu observa cum stropii de apa lovesc clopotele-mi interioare. Altarul catedralei a supus zorii sa ma nasc in miresme de pacat. Mai incolo, se spala in izvorul de apa vie al sinelui, se citesc litere pe brume. Si cate patimi telurice asteapta! Sufletul acestei catedrale e reflectat in inima si in ochi. Icoana e strafulgerarea Domnului in inima, in mijlocul esentei mele, in interiorul unui orfelinat unde mintea rataceste. Tac si ma fac rugaciune. “Tic”-ul cade intr-un “tac” al permanentei. Cand moare o secunda, o mutam in mit, dar cand mor toate secundele ce facem? Iata cum timpul nici macar nu exista si se urca pe cruce stand la rand pentru primirea ostiei. Ingerii ce dorm in ochi vor pleca in stoluri sa-si petreaca luna de miere in exil si din ochi nu vor mai cadea decat firimituri de paine. Cu un gest tarziu tricotez aripi de fluture si ma mint ca-s de sfinti; moliile au fost atrase de mirosul de tamaie si mi-au devorat lana inimii, si a ochilor insecetati de foste lacrimi-cicatrice. Aripa de barza m-ar salva, dar s-au pus sa zboare-n toamna mea fara sa stie daca se vor intoarce. Mi-e dulce cand stolul de berze imi umbreste gradina, mi-e bine cand nu ma mai doare visu-n culori cu nuante de albastru! Si, din lipsa de durere, imi uit numele de catedrala, dar nimeni nu ma poate retrage din “amin”. Iata ce liturgica mi-e marturisirea!... Si daca gradinii i se da foc, pentru a i se odihni solul, voi ramane in Sufletul lumii, precum metalul topit (al catedralei), potirul. Se stie ca atunci cand un metal e topit multi ani, si-a eliberat toate proprietatile sale individuale si in locul sau ramane sufletul lumii, caruia ii trimit o prima si ultima scrisoare: “Draga Suflet al Lumii, bautor de lumina in ceata, ti-am ramas dator cu mine. Mai asteapta putin, caci lumile din noi se schimba mai des decat se nasc gradinile! Ai auzit de gradina-barbat predestinata unei singure mirese? Cred ca ai gasit-o! Mai ai sa cauti in ce gradina e fantana din care drumetii vor bea nemurire. Gaseste-o, succes, dar nu-mi stinge lumanarea ce mi-a fost aprinsa in coaja de nuca zidita in altarul catedralei!”
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate