L-am găsit pe Dan!
Era destul de prăfuit, închis într-un dosar verde. Nu avea nimeni nevoie de el, era deja uitat. L-am deschis, era incredibil de subțire, dar emana o aură verde și tristă și m-am trezit fără voia mea, cu ochii plini de lacrimi.
Bibliotecarul mă privea nedumerit.
Priveam acel dosar verde și mă întrebam, de ce acel băiat, care cutreiera cîndva orașul, cu o pîine sub braț, nu a putut să-și scrie o lucrare de diplomă mai solidă, care ar fi avut și niște coperți mai groase?
Lucrarea lui Dan, are exact 41 de pagini. Culoarea dosarului
s-a mai decolorat. A dispărut și filmul lui Patzack, în care niște băieți idealiști din est și niște balerine triste și naive, încercau să sară peste zidul Berlinului.
A căzut și zidul, a căzut și filmul, a cazut si Patzack. Numai Dan parcă tace într-un colț al bibliotecii și parcă plînge mut, prin paginile gălbui, scrise brutal la o mașină de scris ieftină și probabil împrumutată.
Aici se supraviețuiește, vînzînd pîine, vînzînd pizza și visînd pentru alții filme, precum Dan, un anonim care a trecut pe aici și a lăsat în urma lui doar un dosar vernil, decolorat de vreme.
Emil Cioran spunea odată într-un interviu, că scriitorii scriu pentru profesori iar gînditorii pentru filozofi. Cred că avea dreptate. Și mai spunea ceva despre cărți care înseamnă sinucideri diferite. Se referea la cărți scrise pentru alții. Nu știu cîte vise avea în cap băiatul care vindea pita sau pizza turcească, sîrbească sau vieneză la colț, ca să poată supraviețui, însă cred că cea mai mare durere a sa nu a fost nici pita, nu a fost nici pizza, ci doar, filmele, ideile dăruite altora, care au devenit poate celebri și acel dosar acuzator, sfîșietor de trist, pe care l-am răsfoit cu sufletul rupt.
Dan a fost sărac, a urît Austria și a fugit în Franța.
Poate că și acolo a fost urmărit de aceiași invazie de viespi, care l-au chinuit.
L-am găsit pe Dan și nu știu de ce nu pot să-mi opresc nici acum lacrimile. Este atît de trist să detectezi sărăcia talentatului, îngropată sub coperte de cărți și de lucrări de diplomă voluminoase, scumpe și atrăgătoare.
Din nou am în minte filmul lui Patzack, de care Patzack însuși nu mai vrea să-și amintească. Eu cred că a rupt filmul în bucăți. Am în memorie un clovn care plînge, cu gura astupată de pămînt și de cuie, o balerină care nu mai poate dansa, un băiat care voia să sară un zid prea înalt și o muzică sfîșietoare în care sirene de vapoare rupeau sufletul, spărgeau piepturi și timpane.
Da, în stadiul acestei stări de necesitate, l-am găsit pe Dan...l-am găsit..