Originile artei Origami

Arta împăturirii hârtiei s-a dezvoltat în China antică, fiind atestată aproape paralel cu inventarea hârtiei. Cele mai multe mențiuni apar în preajma secolului IV a. H. Până în secolul al VI-lea se răspândise deja în tot Extremul Orient.

În Japonia, țară insulară aflată la acea vreme în zorii dezvoltării, hârtia era un material rar și prețuit. Inițial, accesibilă doar oamenilor bogați, Origami apela la același simț estetic care a creat ceremonia ceaiului, artele marțiale, ikebana, fiind descrisă de un cărturar al vremii ca: „o venerare esențială a imperfectului, pentru că este încercarea de a face posibilă în această viață geometria, frumusețea și morala, definind capacitatea noastră de armonizare cu Universul” (Kakuza-Okakura).

În timp ce comerțul făcea ca hârtia să fie din ce în ce mai accesibilă, arta Origami a devenit cunoscută atât printre cei bogați cât și printre cei mai puțin înstăriți. Rafinamentul ei a fost dus la o treaptă atât de înaltă încât au devenit posibile efectuarea a peste o sută de îndoituri pe o suprafață de un centimetru pătrat, la anumite sorturi de hârtie, apărând modelele miniaturale.

Spiritul armoniei al păcii și al liniștii pe care această artă îl transmite în mod pregnant a trecut în mod paradoxal în Spania secolului al VIII-lea invadată de mauri, aceștia preluând-o direct de la japonezi.

Chiar și după alungarea maurilor în 1492, tradiția împăturirii hârtiei a supraviețuit în Spania, pentru a fi redescoperită apoi de poetul și filosoful Miguel de Unanumo în secolul al XIX-lea.

În același timp concepțiile estetice și artele orientale a au intrat în spațiul occidental, în secolele XVII-XIX. Origami și-a câștigat o binemeritată popularitate. A intrat în circuitul învățământului de toate gradele. Această delicată îndeletnicire promovează mai mult cooperarea decât competiția, fiind o invitație permanentă spre studiul naturii, dezvoltarea simțului estetic, a disciplinei minții și mișcărilor, o cale deschisă spre joc în dezvoltarea expresiei sinelui.

După nefericitul eveniment de la Hiroschima, prin anii ’50, Origami a devenit simbolul compasiunii copiilor de pe întreaga planetă pentru victimele atacului nuclear și un manifest pentru pace. Anual, mii de școli participă la proiectul internațional al modelării cocorilor pentru Hiroschima.

Este încă o comoară de patrimoniu prin care cultura orientală sancționează devierea metafizicii occidentale, spre abstracțiuni fără contur, dincolo de om și de frumusețea Cosmosului.



POVESTE PENTRU OAMENI MARI, DESPRE COPILÃRIE




În timpul șogunatului Edo, în Japonia medievală trăia un mare spadasin, neîntrecut pentru tehnica sa și pentru numărul de adversari doborâți.
Acest geniu marțial se întreba de ce era mereu în mijlocul unui conflict atunci când dorea mai puțin. Era ca și cum necazurile îl căutau pe el, nu invers. Își spunea uneori, cu tristețe, că, dacă ține o sabie în mână, aceasta nu poate fi folosită la altceva decât la meseria crudă a războiului.
Chinuit de aceste gânduri nu observă când, în trecere, fu lovit din greșeală de un trecător cu haine de țăran. Se burzului la el să fie mai atent pe unde merge și primul impuls a fost să tragă sabia din teacă, să aplice o corecție nefericitului, după legea samurailor.
În loc să se sperie, „țăranul” îl privi senin și îi spuse:
-Cine poartă o sabie la șold nu e obligatoriu să fie un maestru al mânuirii ei. Sunt alții și mai buni decât tine.
Mâniat de aceste vorbe, spadasinul acceptă provocarea:
-Vreau să îi cunosc și să ne măsurăm măiestria. Așa că voi merge cu tine. Dacă mă înșeli doar ca să scapi cu viața, tu vei fi primul ucis.
Ajunseră împreună la un templu. „Þăranul” deghizat era marele maestru Zen, Tokusen. Deschise o poartă mare. Dincolo de ea o mulțime de copii împrăștiați care pe unde îi apucase vremea, tăiau hârtie și o împătureau cu foarte mare atenție, dând la iveală păsări animale și flori. Maestrul îi spuse:
-Când vei reuși să folosești sabia în acest fel pașnic și vei putea îndoi hârtia asemenea acestor copilași, înseamnă că ai atins cu adevărat măiestria artei tale.
Spadasinul îi râse în nas, luă o coală de hârtie, trase sabia din teacă, dar tăieturile erau strâmbe. Iar de îndoituri, ce să mai pomenim, erau adevărate boțituri. Copiii se adunară în jurul lui și începură să râdă cu gura până la urechi.
Umilit, dar nu descurajat, rămase în templu și descoperi în timp că o sabie poate tăia hârtia cu delicatețe, hârtie din care se năștea apoi, sub mișcările fine ale mâinilor, o întreagă lume. Redescoperi profunzimea copilăriei și inocența.
După această lecție de viață, constată ca nu mai era atras în conflicte fără voie și că oamenii îi cereau ajutor pentru diferitele nevoi ale vieții lor. Oriunde vedea o ceată de copii scotea sabia din teacă modelând flori și păsări, spre marea lor bucurie. Deși a rămas un maestru al artei săbiei, a rămas în conștiința tuturor sub numele de Sabie Blândă.


Transmisă de Maestrul Chang Li Wang