Singurătatea...implicarea sufletească în acest termen, în această realitate. Lupta pentru înlăturarea ei...pentru îndepărtarea din tot ceea ce înseamnă. Dar mai trist este că trăim în însingurare...sau vrem să credem asta!!!
Eu sunt singură...eu nu pot fi cu cineva....Undeva...cândva...cineva...mi-a smuls ceea ce aveam mai bun în mine. Nu mă pot apropia de nimeni...nu pot permite nimănui să se apropie de mine. De ce? Mi s-a izolat sufletul...mi s-au epuizat resursele pentru a mi se permite să mă atașez sufletește...sau pur și simplu nu mai pot să stau alături de cineva...deși mi-aș dori-o enorm de mult...!!!Mă simt plină de dorința de a da ceea ce e mai frumos din mine...ceea ce e mai bun...cuiva...dar când ajung la acel pas...de destăinuire...de exprimare...de deschidere a sufletului....simt cum mi se așează un văl negru în fața ochilor și mi se întunecă privirea...Totul piere...totul se îndepărtează de mine...Nu mai am nimic...nu mai sper la nimic...Când ajung la acel pas de cunoaștere...de descoperire a persoanei căreia să-i dedic sufletul...inima...mă opresc...și mi se instalează...TEAMA...NEÎNCREDEREA!!! Față de ce?...Față de cine...??? Teama de necunoscut...de deziluzie...de dezamăgire...de suferință...de iubire...Neîncrederea în oameni...pentru că urăsc minciuna....pentru că deviza mea este adevăr și sinceritate...Eu am dat totul pentru a mi se acorda încredere...pentru a fi crezută...În schimb...mi s-au transmis minciuni...și mi s-a șters încrederea în toți cei care încearcă să se apropie de mine sufletește.
Vreau iubire...îmi doresc să iubesc...dar îmi lipsește acel curaj...îmi lipsește scânteia care să aprindă flacăra ce ar trebui să se mențină aprinsă până când existența mea nu va mai conta pentru nimeni în lume...