Proză a vârstelor, a familiei și a toposului ardelean, Papagalii mei adorați, Editura Context, Cluj – Napoca, 2004, e străbătută de filonul unificator al naratorului ce subiectivează viziunea, atitudinea și chiar diegeza, atribuind demersului creator distingo – ul inconfundabil al unor invarianțe personalizate. Învestirea naratorului cu puteri depline potențează întâmplările, interiorizează avatarurile personajelor, dă culoare, ritm și, cel mai adesea, realizează un dialog implicit cu filiații și conotații intertextuale.

În povestirea Pripășită în valea noastră, naratorul ia act de realitate prin ochii unui copil în timp ce „cresta nasul, ochii și gura” unei ființe umane „într-un bostan” din grădină. Personajul principal, Floare, evoluează într-un univers agârbicinian: exploatarea nemiloasă a săracilor („Mama o chema să aibă grijă de sugar, să-i spele, să-i toarcă, să vină la seceră; bunicul pretindea să-i lucreze cum se înțeleseseră, iar dacă lucra două zile consecutiv la noi, o certa de mama focului că uită de datorie. Unchiul Vasile o ținea la lucru câte o săptămână întreagă fără să-i plătească ceva.”) și carențele bazale ale protagonistei: lipsa de adăpost, lipsa de hrană și, mai ales, în cazul de față, lipsa de securitate ( - Nu mă duc acolo, Victorie! Nu mă duc acolo, nu mă duc!...La noapte vine peste mine și mă omoară!...). Instinctual și terifiant, Nana are ceva din haiducul lui Sadoveanu, dar induce și un motiv frecvent în epica lui Cornel Nistea: fractalul indestructibil al revoltei, prezent explicit în Celula de grație, sub numele de „celulă rebelă”.

Polimorfismul auctorial este prezent și în Pentru puțină liniște. De data aceasta, naratorul insider provine dintr-o famelică familie proletară („tatăl meu fusese dat afară din fabrică pentru alcoolism și fraudă…”) și este un student copleșit de privațiuni materiale, singurul lui sprijin fiind mătușa L. – tipul comerciantului de mărunțișuri ce ascunde sub masca de duritate aparentă o inimă de aur. Ca majoritatea personajelor feminine nistiene, fericirea e doar virtuală, un miraj, o țintă de neatins, interzisă. Ermil (onomastic fabulos atât ca sonoritate cât ca și rezonanță patronimică) trăiește à rebours drama micului slujbaș ce-așteaptă până la pensie să se bucure de deliciile paradisului conjugal.

Fie că se numește Valentin Costea (Jocul de-a eretele), Robinson (Renoirul din pendulă) ori pur și simplu este un ziarist fără nume, autor al unui articol de notorietate în urbe, „Blamarea și autoblamarea” (Lumină și aer pentru cactuși), naratorul este manipulat de către femeia iubită: Dora îl folosește drept auxiliu al sinuciderii spectaculoase în avalanșa de grohotiș din vârful munților din nord (motiv al integrării în erele unei geologii dinamice, izbăvitoare), pentru Lora asupra îndatoririlor conjugale prevalează setea de înavuțire, iar necunoscuta din Lumină și aer pentru cactuși ce-l contactează telefonic pe ziarist poate fi, într-o interpretare teleologică, însăși Moartea. Nu înainte de a-l avertiza că pe lumea de dincolo „există Nimic”, aceasta îl deturnează de la expierea pe altarul medicinii experimentale („El mi-a recomandat medicii (vărul său n.n.). De când îmi spune că trebuie să încerc, fie și numai pentru un experiment! Se poate întâmpla să rămână un experiment valabil pentru omenire, deși, de ce să nu recunosc, aș prefera să fie altcineva în locul meu. Ei însă nu înțeleg: îi aleg pe cei ce vor muri curând. Totdeauna vine rândul cuiva. Acum e rândul meu.”) și-i propune două soluții, două topos-uri de integrare mioritică (?...) după moarte: lacul cu tei din parcul central al urbei ori, de ce nu, cactușii doritori de lumină și aer de pe terasă.

O excepție fericită a universului erotic nistean o constituie relația naratorului cu Simona din Bucuria secretă. La intersecția dintre real și artefact, spațiul și timpul „voalează” (termen drag autorului s.n.) fericirea deplină. „Acolo la ea, orice clipă urma alteia asemenea unei cupe de șampanie, care, deși beam din ea la nesfârșit, rămânea veșnic plină. Spațiul, mereu umplut de un ceva imposibil de definit, reținea clipa și o îmbelșuga, lăsându-te să o retrăiești până la limitele epuizării, când găoacea ei se umplea din nou sub privirile mele mirate, ca vinul sau mierea turnate într-un potir de aur.” Bucuria dragostei, pândită de arabul, gata oricând să i-o răpească, Simona, e amanta în sine, obiectul amorului baudelerian, ce remodelează universul după preceptele luxului, calmului și voluptății, construind spații artificioase de reverie ( „Și, de îndată ce Simona aducea tăvița cu feliile de pepene galben și ceștile cu cafea, aplecându-mă pentru ca aburii cu aromele lor să-mi lovească fața, în minte îmi răsăreau, de parcă ar fi fost aievea, eucalipții din Columbia între care băusem, cu ani în urmă, la prietenii mei, cafeaua servită în cești de ceramică neagră, de către o frumoasă creolă, a cărei rochie verde de mătase o voala briza după-amiezii întocmai ca și curenții de aici podoaba de cameră pentru seară a Simonei.”), ori deturnând timpul în bucle spațiale eliadești („Îmi plăcea atât de mult să-mi spun că trec ani întregi când, traversând camera cu pași vătuiți, se oprea uneori, pentru câteva clipe, între oglinzile de cristal, să se privească în ele, ridicându-și cu ambele mâini, părul lung într-un coc moale la spate, atunci îndreptându-și și mai mult corpul, dacă aceasta nu era cumva o impresie, datorată liniilor ce îi reliefau fața cu pielea întinsă de surâsul ce nu puteai ști ce voia să însemne, cu rotunjimile de vestală ale sânilor, și acelea ce îi puneau în evidență talia și coapsele, linia pulpei piciorului cu genunchiul ușor arcuit și vârful degetului mare sprijinit în podea, înainte ca părul să-i cadă, răsfirându-se la nesfârșit peste arcuirea umerilor, trădându-și înfiorarea, bănuind poate că o priveam, ori când, întorcându-se într-o parte, mă credeam un privilegiat de soartă să o pot vedea, căci, oricât ar fi fost o statuie de frumoasă, niciodată nu m-aș fi putut îndrăgosti de ea, pentru că nu era vie cu adevărat, frumusețea atât de tulburătoare a Simonei degajând totdeauna o căldură fizică reală, iar mișcarea, abia acum îmi dădeam seama,conferea grație și mister formelor, numai că durata era alta,de aceea uneori ne temem și ne înspăimântăm de ea, dacă raționăm neacceptând timpul.” Exultația dragostei și artei evoluează într-o veșnicie a cuplului domestic, paralelă cu spațiul public, cu ambițiile profesionale ori de înavuțire.

O altă temă bogat ilustrată este cea a întoarcerii la obârșie, la satul ori orașul natal. Eroul însetat de putere și glorie nu dorește ca fiul risipitor din mitul veterotestamentar să fie iertat și reintegrat în comunitatea de origine ci, dimpotrivă, ovaționat și adulat, ca-n Excomunicarea reporterului: „Pojorâții, cu mic cu mare, o ținură în bancheturi bahice, fericiți de sosirea mea în sat, două săptămâni încheiate, timp în care avu loc un impresionant număr de ritualuri demne de laudă, ca pe vremea strămoșilor de odinioară. Între acestea, cam în ziua a cincia sau a șasea, la propunerea primarului, un alt unchi de-al meu de rangul al zecelea, obștea mă declară în delir „erou pojorât” (fiindcă odată cu sosirea „erei noi”, zeificările se aboliseră și la Pojorâta). De acum, consătenilor mei le fu îngăduit să mă onoreze cu daruri, dovedindu-se o atât de mare și neașteptată generozitate și-o așa devoțiune din partea obștii că, în numai câteva ore de la declanșarea acestei superbe acțiuni cucernice, ograda părinților mei gemea de porci, de viței, de miei și tot felul de golițe. Tot acum le veni rândul și celor nouăsprezece babe zălude din sat să mă pipăie, iar vrăjitoarea mă unse cu mirul întâietății.” De trufia de a se înfrupta din cultul personalității se pare că suferă și Pompiliu din Eu, Mitică și unchiul meu deputatul care, pentru a-și supralicita meritele în fața consilierilor urbei în neostoită vânătoare de celebrități locale, se lasă la început rugat să fie invitat de onoare la sărbătorirea celor o mie opt sute de ani de atestare documentară a orașului, ca apoi, oportunitatea ivită să-l determine a sacrifica principiile unchiului său. Sugestia că Mitică (numele sudistului generic? n.n.) poartă vina compromisului său moral este falsă. Nevoia de prezidiu îi este intrinsecă naratorului, Mitică se pricepe doar să i-o declanșeze, dar cel care o pune în operă este însuși Pompilius, astfel apelat de unchiul său pentru a-i salvgarda integritatea de ardelean, demn urmaș al împăraților romani. Naratorul ispășește păcatul prin recluziunea în sălbăticia primară din mlaștinile din Vestul țării, pe unde vajnicii „băltași” urmau să le redea circuitului agriculturii și să le taie în două cu o hei-rupistă cale ferată.

Așa după cum afirmam în exordiu, Cornel Nistea ilustrează cu strălucire eposul vârstelor. Mai ales al senectuții. O mușcătură de câine comunitar (Papagalii mei adorați) ori huiduielile vulgului resentimentar (Când înflorește oleandrul) declanșează ex-abrupto incomprehensibila criză a trecerii dintr-o stare de agregare în alta, acel misterios salt calitativ ce face din apă aburi, flori de gheață la geam ori dintr-un om sănătos povară pentru cei din jur. Timpul nu mai e cel biologic linear ori cu peregrinări în pliurile eliadești ale unui univers paralel (mai suscitatele mlaștini), ci de bilanț sever, cu traumatizante răsturnări de valori și convulsii psihosomatice și intelectuale frizând maladivul. Indus în eroare de memorarea de către papagali a scârțâitului protezei fostului fotbalist plin de glorie a Ripensiei, naratorul evoluează pe coordonatele unei succesiuni temporale afective, resimțind moartea ca pe o discontinuitate absolută a existenței căreia nu-i poate opune decât asumarea rațională a destinului. „- Bestiei ăluia de Nimic trebuie să-i opui Ceva. De pildă, Rațiunea. – Rațiunea! Rațiunea! Rațiunea! au izbucnit într-un glas papagalii, întrerupându-și pentru moment prânzul, ca mai apoi să se apuce harnic de ciugulit.” Răspunsul înaripatelor imitatoare trimit în deriziune tăria argumentului, accentuând și mai mult anclanșarea unor dileme existențiale spinoase. În Când înflorește oleandrul criza se radicalizează, amalgamând toate prioritățile și ambițiile de o viață: setea de putere, înveșnicirea prin creație și adulația mulțimii (Murmurul mulțimii umple casa cu un zumzet în zeci și sute de modulații ce se ridică într-o necurmată pulsație, asemenea unei rugi, dar care, în chintesență, nu-i altceva decât puțină nedumerire, oarecare teamă, ceva lașitate și un vag sentiment de dispreț pentru nătânga mea încercare, căci eseul meu n-a primit încă lustrul geniului, care să le ia mințile. Și era atât de aproape să reușesc…” Constatarea eșecului: decrepitudinea fizică extremă (- Mi s-au uscat de tot gura, limba și gâtlejul.) dar, mai ales, trădarea generală, inclusiv a soției ( - Mâine dimineață soțul dumneavoastră va avea o primă tentativă de a-și lua viața. Starea de anxietate în care se află e în cel mai înalt grad favorabilă acestei decizii. Are atâtea mijloace la îndemână s-o facă: s-ar putea asfixia în piscină; în arțar e agățat un ștreang, iar în seif se află un pistol TK24), îl fac să se reîntoarcă spre sine. Convalescența „ de la vila Trubadurilor, de pe Aleea Rozelor nr.13” devine o inițiere în fericirea omului de rând, fără operă ( din acest punct de vedere arderea Discursului este un gest exemplar), capabil să aprecieze frumusețea tufelor de oleandru cu petale sângerii și, mai ales, să-și valorizeze condiția de bunic.

Deși aparent se revendică din scrierile despre universul concentraționar orwelian, tema din Colonia de vulturi e profund autohtonă – nevoia intelectualului de a-și justifica lipsa de reacție socială prin domesticirea biologică a pulsiunilor rebele. Ceea ce însă ridică deasupra seriei parabola lui Cornel Nistea este coeficientul înalt de general uman - reușita deplină a experimentului: „Mulți vulturi și-au desfăcut aripile uriașe, le-au fâlfâit cu putere. Nici unul însă nu-și lua zborul. Seninul cerului îi înspăimânta.”

În Vizita la Camera de grație asupra naratorului se exercită o agresiune de tip totalitar. Securitatea, insinuată, prin apropiații săi intimi (Poștașul Pantelimon, fost tovarăș de joacă din copilărie, menajera Lenora și chiar portarul institutului de cercetări „Biocel” și membru B.O.B., tovarășul Coacăză), în spațiul de intimitate extremă, îl persecută prin manipularea timpului real. Lui Arvinte, acuzat de trădare de patrie, fiindcă șeful său, biologul Cotescu a „fugit din țară la imperialiști”, i se înscenează, în timpul „unui exercițiu de alarmă” o cădere de la etaj. Trăiește de atunci într-o amnezie întreținută prin mijloace orchestrate de forțele subterane ale unei puteri diabolice, ce anihilează atât celula rebelă a viului, cât și rezistența limitată al unui intelectual al cărui ultim gând este la „viviera” cu mormoloci de broască asfixiați, „la pisici și la cotcodaci”. Feliile de viață prezentate sunt tipice, ilustrând realitatea absurdă a unui regim concentraționar, o lume în care deciziile asupra destinelor individuale sunt luate de personaje grobiene, duplicitare.

În ce privește scriitura, la nivel sonor, pare că se aude curgerea de vreme bună a Arieșului, râul tutelar al autorului, cu văluriri domoale, dar și cu sfâșieri printre bolovani insuficient rotunjiți. Ceea ce la nivel stilistic pare incongruență ( ticul epic „negreșit”, inapetența pentru descriere, amalgamarea insolubilă a regionalismelor și neologismelor și abuzul de poncife publicistice), ca la sportivii ce-și transformă prin exercițiu vulnerabilitățile în atuuri de învingători, se articulează la Cornel Nistea într-un text literar incitant.

George Holobâcă