Cât suntem tineri, sfârșitul vieții este ceva îndepărtat, nebulos, ceva mai mult teoretic. Doar moartea dureroasă a cuiva apropiat ne poate face să ne reevaluăm viața și valorile ei, reamintindu-ne cu brutalitate cuvintele poetului: „C-o moarte toți suntem datori". Lumea poate părea minunat de convingătoare până când un eveniment zguduitor care ne amintește de efemeritate dărâmă toată această lume. Am încercat să ne umplem fiecare clipă cu zgomot, activitate oricât de plictisitoare, numai să nu rămânem singuri și în tăcere împreună cu acest străin care suntem noi înșine. Ne înconjurăm mereu cu tot mai multe lucruri doar pentru a deveni sclavii lor. Ne irosim timpul și energia pentru menținerea lor.
Ne umplem viața cu activități din ce în ce mai variate, astfel încât să nu ne mai rămână timp pentru înfruntarea problemelor reale care ne-ar putea conduce la o mai bună cunoaștere de sine. În loc să ne trăim viața, ne trăiește ea pe noi, ne poartă singură după propriul ei impuls straniu, convingându-ne că nu avem nici un control asupra ei. Viața este schimbare. Totul în jurul nostru evoluează. Asta e tema: viață....schimbare.

Pentru mine nu e ușor să cred că există și altă variantă de existență. M-am învățat să fiu singură....să știu că nu pot să am pe cineva cu care să conviețuiesc. Greu am primit sau primesc pe cineva în habitatul meu...în interiorul sufletului meu. Și dacă s-a întâmplat să pătrundă, greu m-am făcut înțeleasă, mult timp a trebuit acelei persoane să mă cunoască, să mă înțeleagă, să îmi descifreze sufletul, și când a reușit s-o facă...m-a făcut să sufăr. O primă privire asupra înfățișării mele dă de înțeles că aș fi un om dur, aspru cu mine și cu cei din jurul meu...ei bine....nu este așa!!! Durează, dar rezultatele sunt deosebite....spun eu.... Ce să dureze??? Să mă cunoască...să știe ce vreau, să știe ce este în sufletul și în inima mea. Dar viața e o schimbare permanentă...nu-i așa??? Îți poate oferi multiple posibilități de supraviețuire. Depinde ce ți se dă, cât și în ce condiții. Depinde ce poți duce, cât poți duce din ceea ce ți se oferă. Și mai depinde și de ceea ce vrei să faci cu ceea ce ți se oferă...adică ce vrei să faci din viața ta...cu viața ta (vorbesc în general).

De regulă, oamenii cu un raționament mai profund, mai stabil și mai logic în gândire, își construiesc un drum bine stabilit și presărat cu realizări mai mult sau mai puțin plăcute lor sau celor din jurul lor... Vreau să cred că fac parte din această categorie. Adică gândesc mult înainte de a face ceva, de a exprima o părere, o concepție despre un anumit lucru.

Sunt clipe în care mă simt cuprinsă de inspirație, de imaginație, de dorința de a spune cât mai mult și într-un mod cât mai plăcut...să spun tot ce am pe suflet...să dau drumul gândurilor.... Așa sunt eu!!! Dar am și perioade în care fiind cuprinsă de tristețe sau de o anumită stare sufletească, nu pot scrie nici un rând. Pentru mine este foarte bine ceea ce fac....simt o ușurare...dar nu știu dacă și pentru cel sau cea care citește este o încântare....Deocamdată nu am observat din partea nimănui... vreun gest din care să reiasă faptul că s-ar fi plictisit de cele ce scriu sau de cele ce spun ...Ceea ce nu pot înțelege la mine este faptul că de multe ori nu pot spune și în mod direct ceva ce m-ar frământa...unei persoane....Am avut mereu și am rețineri în exprimarea directă...tocmai...spun eu...și numai eu....pentru a nu-mi goli sufletul....așa simt....Făcând anumite declarații...simți că îți golești inima...simți că îți golești sufletul...că rămâi fără nimic...Simți că ai dat tot ...dar cu ce preț???...Uneori poate pentru a se afla ce simți...ce gândești...pentru liniștea sufletească...Dar alteori cu prețul unei suferințe....sau al unei dureri interioare ce nu se mai poate vindeca.