În stație am stat vreo 15 minute. Frig în mijlocul verii, tălpi reci în sandale, picioare înghețate sub fusta de pânză. Părul îmi intra în ochi, părul îmi acoperea fața, vântul se juca nonșalant cu fusta mea. Þigara mi-a lăsat un gust amar, am stins-o, m-am ghemuit și mai mult în mine în așteptarea tramvaiului.
Când a apărut leneș în stație, prin geamurile prăfuite, scrijelite și-nvechite se zăreau deja aceleași fețe sau altele, trase la indigo, rânjitoare și tâmpe. M-am urcat și am așteptat să-mi găsesc colțul din care să pot vedea aceleași grozăvii pe care le observ cu atenție masochistă. Gașca din stânga a pus stăpânire pe tramvai: băieți și fete, negricioși sau nu, vorbesc tare, se înjură, râd isteric la fiecare cuvânt. Se împing, se așează unii peste alții (grămada cere vârf strigă unul înalt cu părul jumătate șaten jumătate oxigenat), ah, distracție maximă. Unul își strigă iubita cu drag: “Fă! Ia treci încoa’!” O ține pe genunchi, o leagănă duios și-i cântă o manea de dor și jale, ea se alintă ca o mâță în râsetele primitive ale amicilor de caterincă. Apoi se trece la mame, bunici, ce dracu’, la tot neamul și până la cei îngropați. Am auzit-o și pe-asta: “Să moară poporu’ meu!”
Nu îndrăznesc să mă mai uit la ei, să nu atrag atenția, să nu devin “fata, fata” plus derivatele, “pisi”, “păpușe”, sau oricare dintre cele precedate de “auzi, auzi”; cine știe ce anume din ce port, ce anume din modul în care mă uit mă întorc mă țin de bară mă clatin tușesc strănut clipesc respir i-ar putea inspira pe băieți să compună o manea de moment. Cobor privirea. Papuci roz sidefat cu un trandafir ce se deschide generos în vârf; pantofi ascuțiți cu șosete albe; adidași aurii. Urc privirea cu discreție: blugi cu steluțe argintii, rupți pe alocuri, picioare goale, cine știe unde începe fusta. Aici m-am lămurit.
În dreapta, băieții au pus-o de un mini-bairam. Un telefon jmeker oferă tuturor o manea cântată cu patos și dezacorduri de o voce răgușită (nu mă pot abține să nu mi-o amintesc pe aceea cu “SLK-ul meu e verde/e aspirator de fete” și să zâmbesc). Băieții sunt gătiți, mă gândeam, se duc la un bairam adevărat, asta-i doar încălzirea: tricouri roz mulate (da, am zis băieții), gel și cercei cu diamante (mă rog, plastic strălucitor), unghii lăcuite, ce bine i-a pensat cosmeticiana, poate și-au făcut și tratament facial (a naibii ironie, eu sunt femeie și mă duc mai rar la cosmetică decât ei). Băieții lucesc de-ți iau ochii, să fie baby-oil pe picioarele lor epilate? Gata, prea dezgustător, e timpul să-mi mut privirea.
În fața mea, el și ea pe scaun. El e gelat, ea e obosită. Fețe palide, îngândurate, lovite parcă de o nenorocire. Caut nenorocirea în ochii, în gesturile lor, și o găsesc lângă piciorul meu: într-un cărucior ținut bine de ea dormea un copil. Cel mai curat suflet din toată infecția asta umană. Capul îi era întors într-o parte de parcă nu voia să-și vadă părinții care la rândul lor probabil că nu l-au vrut, care l-au avut din ignoranță și l-au păstrat din religiozitate și moralitate. O mânuță cu degetele cât unghia mea era așezată lângă fața fragedă ascunsă într-o bonetă. Cea mai caldă, cea mai liniștitoare imagine, uite, e ceva frumos, pur, e piele moale, e finețe de piersică: un copil dormind angelic. Dormind între manele, semințe și înjurături, între țigara aprinsă de cine știe care manelist din tramvaiul ăsta. El și ea, prea absorbiți de jegul cotidian, el bate ritmul muzicii cu piciorul, ea leagănă în neștire căruciorul și privește în gol…
Moment critic, urmează să cobor. Decizie fulger: în ce parte s-o apuc? În stânga trebuie să ocolesc picioarele întinse miserupist în spațiul dintre scaune, eventual să-mi protejez fundul și geanta. În dreapta trebuie să mă strecor pe lângă băieții lucioși și un om cel puțin nespălat. Aleg dreapta, gașca mare e periculoasă, posibilitatea unui atac iminent plutește amenințător în aer. Alegere proastă. Lângă ușă se află un tânăr neras, puțin pe altă lume, cu ochii pe jumătate închiși, dar tare zâmbitor. O voce îmi șoptește: “Psst!” Dau ochii peste cap, m-am săturat, îmi spun, apoi iar: “Psst!”, un deget se întinde spre mine, apoi un râs gros. Cobor nervoasă, pășesc apăsat și tălpile mă dor în sandalele joase. Trec strada aiurea, jur să-l spânzur de un copac pe libidinosul din spatele meu daca îndrăznește să-și poarte pașii după mine până la intrarea în bloc. Trec pe lângă bodegari, ăștia beau vodkă și la ora asta – e 23.30 – sau poate tocmai la ora asta se încinge cheful, când ești bodegar vodka este o prezență necesară și suficientă la orice oră din zi. Primesc și de-aici niște priviri, cel mai probabil unii mă văd dublu, nu mai contează, la dracu’, m-am obișnuit.
În timp ce descui ușa de la bloc îmi jur voi face școala de șoferi. Cât mai repede.