Dialog mamă-copil (de 5 ani și 4 luni), cu observația că picei îi căzuseră cu două luni, respectiv o lună înainte, primii dințișori, momente urmate - firesc, nu? - cu punerea lor în fața de pernă, în cel mai tainic colț și venirea Zânei Măseluță.
Revin la dialogul cu mica știrbă, aflată la bunii - dialog telefonic:
- Mami, să știi că mi-am scos dintele!
- Ups! Care, pui, al treilea?!
- Da, de sus.
- Mami, era cineva lângă tine?
- Păi, nu. Mă uitam la desene și mi-am dat cu apă rece și mi-am hâțânat dințișorul așa..."țâc-țâc"... și gata!
"Auch!!". Asta era mintea lu' mami trosnind..
- Pitic, știi, noi cam avem nevoie de dințișori până vin frații lor mai mari din spate și îi împing, dîndu-i afară p-aștia micuții, care sunt de lapte..Dar tu nu ar trebui să "hâțâni" dintele singură, căci se poate rupe și rămâne o așchie acolo și facem infecție și ajungem la doctor... și...
Oameni buni, am înțepenit!!
- Ia zi, continui eu baleind între un mare hohot de râs și un calm de dinaintea furtunii, ia zi-mi, unde erau bunii?
- Păi, bunicu' era lângă mine și mi-a pus compresă!
"Hopa", îmi spun, "stai așa că nu-i așa, totuși un adult era în zonă, copilul nu face decât să relateze frumos. Bun."
Zic:
- Ia dă-mi-l pe bunicu' la telefon. Sau pe bunica.
- Hai ca ți-o dau pe buna. Pa, mami!
Încep o discuție ce se dorea prietenească, zău așa, rugînd-o pe bunica să îmi spună câte găuri are copilul în gură.
O aud zicînd: "Ia treci aici! Râzi!"
Gândesc: "Mda, e bine așa, direct și la obiect."
- Fii serioasă, dragă, are toți dinții sus, doar ăia doi căzuți de care știi și tu.
..................................................
Nu, nu mi-a căzut telefonul din mână... nici dinții din gură... no way!
Am închis și am început să râd și să mă întreb... să mă mir... și iar să mă întreb... și iar să râd, de unde, până unde, atâta imaginație de-a dreptul fantezistă într-o gâlmă de om.
M-a avut, recunosc. Da' face!

Cu ceva vreme în urmă, primesc telefonul cotidian al picei mari, când vine de la școală...
Exaltată, agitată... deja o vedeam doar cu o mânecă de la haină dezbrăcată, cu mâna cealaltă încercînd să-și dea ghiozdanul din spinare jos, ținînd telefonul cu gura:
- Mami, mami, știi ce mi s-a întâmplat azi?
- Mă, nu știu, ai luat doar "foarte bine" prea mult?
- Nuuuu, când mă întorceam de la școală, erau cei de la o televiziune în curte și m-au întrebat dacă știu Imnul României și dacă pot să cânt câteva strofe... și m-au filmat…și or să mă dea la televizor. Le-am spus și bunilor, păcat că tu nu ai cum să vezi acum, dar poate o sa vezi diseară. Cu siguranță vor da la știri.
"Hoo, hooo" îmi spun așa, preventiv...
- Și ai cântat corect?! continui eu cunoscîndu-mi 'marfa' ușor afonă.
- Aaa, da, sigur că da!... Și m-au întrebat câți ani am... și în ce clasă sunt...

Au stat sărmanii bunii lipiți de televizor la toate știrile posibile și imposibile!
Eu n-am mai apucat să am această pornire masochistă, căci, între timp, ajungînd acasă și văzîndu-i mocuța când am rugat-o să-mi povestească, a cam fost suficient.
S-a dezumflat puțin, dar când i-am zis că povestea ei fantezistă este tare reușită și, de ce nu, oricând viabilă mi-a mai "continuat-o" într-un haz de toata frumusețea. Asta se vrea deja imaginație de copiliță. Face!

Lângă noi, prin ăștia mici, avem parte de un sac fără fund de fantezie și imaginație, care nici nu se mai disting una de cealaltă, care duc la născociri și invenții teribile ale creierașelor lor.
Frumusețea stă în faptul că nu transpare minciuna sau înșelăciunea din așa ceva. Practic nici nu există.
Sămânța fanteziei și imaginația în stare pură sunt apanajele copilăriei lor... și a noastră, dacă mai știm s-o primim când și când.
Face!