Nu mă înțelegeți greșit, nu sunt genul care să spună că țara asta e de doi lei și ar trebui să ne luăm toți bocceluțele și s-o tulim spre vest sau în State că aici e jale. Adică da, ceva jale e pe ici pe colo și anume în punctele esențiale, dar sunt de părere că țara noastră merge spre bine și că de ceva vreme încoace au tot început să se miște lucrurile pe aici.
Ceea ce însă nu văd cum ar putea evolua spre ameliorare sunt ceea ce numesc eu fixațiile mioritice și “lucrul făcut românește”. Adică la plesneală și ca să fie făcut. Cumva cred că trăsătura asta ne-a rămas de pe vremea comunistă, de când era mai important să se spună că lucrurile au fost făcute decât să se facă. Era un fel de ușurare: am făcut ceva, acolo, am deschis ușa de la fabrică, am aruncat o privire în jur, am băut o cafea cu colegii, pot spune și semna ca am fost prezent azi la muncă. Phiu! Cam așa merge și acum. Românul se simte ușurat si fericit când știe că o muncă/sarcină s-a terminat. Nu contează cum. Și dacă primește și ceva recompensă pe închipuirea de muncă pe care a prestat-o 100% românesc, e belea frate. Se cheamă “șmecherie” și se mai cheama că “m-am scos”.
Super tare.
Ilustrație: afișele/pancartele din magazine, fast food-uri, săli de fitness, supermarketuri de cartier, bodegi, scări de bloc. Clinici! Magazine de fițe! Înțeleg că unele personaje care scriu aceste afișe atâta știu și atâta pot și bine că știu și atâta god bless their souls. Dar nu la gramatică mă refer, cât la “plesneala” cu care sunt făcute. Îmi place cuvântul ăsta. Și e super românesc. De exemplu. Am văzut un afiș “în timpul efectuării exercițiului, este obligatoriu, acoperirea, acestuia, cu un PROSOP” [este obligatorie, fără virgulă, fără virgulă]. “Vă rugăm lăsa-ți gențile la garderobă” [lăsați] “Avem oo/oă/uoăuă” [ouă]. Cel mai genial mi s-a părut că am văzut undeva “și mâine” scris “ș-i”. Ș-i!!!! Bun, ok. Fac un efort și înțeleg, gramatica n-a fost materia lor preferată șî cărțile nu le-au fost prieteni buni.
Când însă văd într-o cofetărie, foarte drăguță de altfel, și cu prăjituri foarte arătoase, un afiș scris cu markerul pe spatele unui calendar religios, cu litere strâmbe și tremurate: “Avem înghEațată”, nu mai înțeleg. Pentru că nu pot crede că cel care a scris nu știe că se scrie înghețată. Pentru că, admițând asta, nu pot crede că nu există cel puțin un angajat de acolo care să știe asta. Pentru că mă gandesc că atunci când scrii un afiș destinat ochiului public, clientului, celui ce îți bagă banii în buzunar, ai într-o oarecare măsură grijă cum scrii acel afiș. Și dacă îl scrii greșit poți încerca un minim efort să îl corectezi. Ca să nu mai spunem că ai fi putut să-l scrii frumos, sau la computer, sau cumva mai estetic. Măcar pentru imaginea prăjiturilor ălora.
Nu. Nu, pentru că așa a fost cel mai comod. Nu, pentru că în definitiv treaba a fost făcuta, afișul e scris. Nu contează cum.
Pentru a ilustra aceeași idee fac un brainstorming și îmi aduc aminte de un afiș dintr-o clinică: “azi doctorul X nu consultă, poate mâine”. Poate. Sau de unul de la un (fel de) magazin din Bacău: “avem pâine, legume, cosmetice, termopane”. Să fie. Sau afișele în care nu au loc să scrie cuvântul pe un singur rând și îl despart aiurea în silabe. Pentru că era scris mult prea mare și lăbărțat, la un cabinet de înfrumusețare, pe un geam destul de îngust, scria “SA-UNÔ. SA- pe un rând, -UNà pe celălat.
O fixație mioritică: să avem lucruri care să-i uimească pe cei din jur. Să-i lase praf. Să nu se mai ridice de pe jos. Să moară toți dușmanii că avem tichie de mărgăritar. Asta în condițiile în care sunt complet și irevocabil chei. Știu persoane care sunt sărace, li se plânge de milă că sunt sărace, își plâng de milă că sunt sărace. Dar au un telefon mobil al cărui preț îl depășește pe cel al telefonului meu de cel puțin 2 ori și jumătate. Pentru că eu, eu sunt cel mai tare și mai deștept. Nu am nimic în cap dar am cea mai mare gură și știu cel mai bine. Remus Cernea a scris o carte despre “becalizarea” României (pe care aștept s-o citesc). Eu zic însă că România era becalizată dinainte să apară Becali și sensul este invers, el e atât de popular tocmai pentru că e atât de românesc.
Apoi mai e disperarea. Pe asta sigur o știți cu toții, pentru că circulati cu RATB-ul sau cu Metrorexul. Disperarea, anxietatea. Românului îi e teamă că nu apucă să se urce în mașină/metrou, că nu apucă să coboare, că nu găsește loc, ooo mai ales locul, acel element vital fără de care supraviețuirea pe parcursul călătoriei devine un supliciu terifiant. Știți întrebare anxiosului nu? Nu?? “Coborâți la prima???” Tu stai în ușa, lipit de geam, aproape cu fața lipită de sticla rece și jegoasă, pe cea mai de jos treaptă a autobuzului și el te întreabă dacă cobori. Dacă tu stai acolo doar pentru că iți plac acrobațiile în mijloace de transport și din cauza asta el nu va reuși să coboare, ușile se vor închide și va rămâne acolo o veșnicie, pâna la prima? Oribil gând.
Uneori stau în poziția și în locul acelea care urlă în jur “da, cobor la prima”: un picior în față, mâna pe bara cea mai apropiată de ușă, privirea înainte și o ușoară nerăbdare a întregului corp. Și atunci aud întrebarea și vreau mereu să-i răspund anxiosului: “În viața reală, în afara coșmarurilor tale, de câte ori ți s-a întâmplat să nu reușești să cobori din cauza cuiva care stătea în ușă și a refuzat cu încăpățânare să se dea la o parte? ” Dar mereu răspund atât: “Da.” Mulțumesc. Cu plăcere. Sunt aproape convinsă că suntem una din puținele țări în care această întrebare are o răspândire atât de largă și este folosită atât de abuziv.
În concluzie, suntem vanitoși, anxioși, disperați, superficiali. Eu așa văd principalele defecte ale românilor. Nu spun că suntem doar noi așa, oaia neagră a lumii, dar în afară oamenii sunt cu siguranță mai calmi. Sunt mai liniștiți, mai relaxați și mai zâmbitori. Mai nepăsători la ceea ce e în jurul lor. Și mai ales nu te întreabă dacă cobori la prima atunci când ești lipit de ușă, pentru că sunt răbdători și au încredere în tine că le vei face loc. Sunt mai lejeri. Cum să facem să fim și noi așa?