Cand am intrat in camera un miros de lacrimi mi-a inundat trupul.Sunt miile de lacrimi pe care le-am varsat in acest pat, pe acest scaun, pe aceasta perna,la acest geam, privindu-ma in aceasta oglinda.Sunt lacrimi pentru voi.M-am asezat in pat. Am stins lumina, m-am invelit, am inchis ochii si te-am vazut. Erai in mine, eram impreuna. Dar m-ai trezit brusc spunandu-mi ca e tarziu. Atunci am inchis din nou ochii si m-am privit plangand.

Cant timpului care e un domn cu joben,un magician, un mare hot. Siretul ma tine legata de tine, iar timpul si spatiul dintre noi acum nu mai exista. Suntem goi. Impreuna, aruncam sarutari si mangaieri in timp. Vreau sa-l alung, vreau ca timpul sa plece. El, care ma urmareste de atata timp, imi rapeste bucati din mine, imi fura din buzunare zambete. Te parasesc, scumpul meu timp, tu, amant batran ce esti. Esti atatea lucruri, si totusi simt uneori ca nici macar nu existi.

Curcubeu de sange in fata ochilor mei. Nu-ti pot arata unde e pentru ca nu pot gesticula. Sunt aici, cazuta la pamant, paralizata. Am amortit de la atata ura si rautate…Va trebui sa-l cauti singur in viata ta. Vei vedea ca exista. Fiecare are curcubeul sau din sange… varsat din dragoste, ura, dispret, frica.
Evadare...
- Hai la mine.
-Unde?!La tine acasa?
-Da.
-Dar nu esti singura. E si maica-ta si taica-tu!
-Si ce? Facem si noi ceva palpitant si mult mai interesant decat ce se intampla la super-cheful vietii…Mergem la mine!
-Pai si cum intram?
-Ai mei dorm deja.Intram incet la mine in camera, nu iesim deloc pana pe la 6, si daca reusim sa ne trezim iesim si le las bilet c-am iesit la jogging. Ce zici?Oricum, daca stam cuminti, n-au motiv sa intre in camera. O sa creada ca-s cu vreo prietena.
-Si daca ne prind?
-I don’t care!Daca ne prind, ne dau afara.Sau mai bine zis te dau afara… Dar n-am sa te las sa pleci singur! Si in plus, dupa o sa ne urcam pe bloc si vedem rasaritul. Ne imaginam ca suntem pe plaja la mare si privim soarele insangerat, alergand pe apa. Vrei? Si o sa privim cateii aia din fata noastra care se iubeau mult de tot… Mai stii?
-Da. Te iubesc. Vin! Fac orice. Esti tot ce am vrut dintotdeauna, dar n-am stiut niciodata sa cer. Ma auzi? Te iubesc doar pe tine. Esti tu cea care imi da viata. Ma faci sa cred in vise si sa traiesc unul, chiar. Atunci cand sunt cu tine, sunt cel bun, cel ce as vrea sa fiu mereu. Cand dorm cu tine, nu sforai. Vezi? Te iubesc. Ma intregesti. Vin.
-Hai! Nu conteaza ce se va intampla. Suntem doi. Suntem doi, noi amandoi. Vedem ce-o sa iasa. Si eu te iubesc. Te iubesc di-nainte sa ma iubesti tu si te iubesc si mai mult.
-Oare pe care drum ne va rataci viata?
-Pe drumul spre casa. Spre casa noastra. Aia cu multe carti si copii care ne iubesc. Gata, hai sa mergem.
Si asa au plecat doi copii spre casa, ratacindu-se pe drum, fiecare luand-o pe care o poteca ascunsa. Acum iubirea lor a murit, impreuna cu ei doi. Ea ucisa de tatal ei, iar el ucis de dragostea pentru ea. Poate ca povestea a avut aceasta intorsatura pentru ca iubirea lor nu putea fi implinita in aceasta lume, pentru ca ea s-ar fi pierdut pe drum. Poate ca ei, daca ar fi continuat sa se iubeasca ani in sir, alergati de timp ar fi uitat cum era iubirea la inceput si macinati de problme, societate, rautate, nu ar mai fi stiut ca celalalt traieste pentru el. Mai bine asa… Mai bine sa se termine totul atunci cand era mai frumos, decat sa se destrame totul pe drum.