Motto - Parrhasios iubea nebunește o târfă, Theodoteca. A pictat-o goală și Socrate l-a etichetat desfrânat. Despre cei doi mai știm câte ceva, despre fată nimic

Într-o zi, fata care scria poezii a murit. Natura și Dumnezeu au fost indiferenți. Lumea a încercat să compenseze pierderea printr-o plonjare în atemporal și gregaritate excesivă. Înțelepții spun că nu ne putem lecui de moarte. Știința confirmă acest lucru și recomandă, pentru a deveni imortali, izolarea dimensiunii uzurpatoare a timpului. Aia cu amintirile.
Fiecare călătorie în viață e pentru a fi singur. Singur și sentimental. ”Hain și sentimental" cum ar spune Feodor. Fata care scria poezii nu știa prea multe despre mine. Citeam noaptea poeziile ei de sute de ori. Știam când era îndrăgostită, când era tristă, când făcea ciorbă, când visa. Fata care scria poezii râdea tot timpul. Și zbura. De fapt levita. Lumea o privea și o admira. Eu o priveam. Nătâng. Și îndrăgostit.
Într-o zi, fata care scria poezii a murit.
Lumea spune că am ucis-o eu.
A lăsat în locul ei o femeie care funcționează normal, adună pe linii și coloane diverse chestii, rezolvă ghicitori și dă sfaturi pentru un parcurs profesional de succes.
Ca să am un alibi pentru acuzația de crimă, eu spun că fata care scria poezii nu a existat. Și mă prefac că trăiesc. Matematica sugerează c-ar fi fost doar o asimptotă la existența-mi banală, dintr-o viață anostă. O viață care nu mai inventează nimic. Împrumută din cărți și filme câte o chestie.