se întâmpla nu o dată.

intra în clasă.

perdelele din ferestre păreau să tremure îndelung,

de parcă ar fi cerut îndurare.

ne fixa cu privirea.

urma salutul de rigoare

și un scurt: stați jos!

ne-așezam. ce altceva puteam să facem?

o rugăminte, rămasă în aer:

dați-mi...

o zvâcnire a întregii ființe.

la început, nervoasă.

apoi, pierdută într-un zâmbet suav.

rămânea așa mult-mult,

cu fața sprijinită în palme;

noi, încremeniți în consternare.

nici musca n-ar fi avut curajul

să tulbure aerul visător al profesorului.

noi, cu atât mai puțin.

ar fi fost vai de urechile noastre!

fața sa trecea prin cele mai diverse note.

nu mustăci, Geo! - îmi ziceam.

poate compune ceva

sau îi trece prin minte vreo fugă de Bach.

vreo ritornelă, vreo nocturnă, vreun menuet.

sau cine știe ce alte bucăți muzicale.

trăiam, alături de profesorul nostru,

ieșirea din timp.

după zeci de minute,

aceeași zvâcnire a ființei,

resemnarea întoarcerii pe pământ.

dați-mi un creion! - zicea,

iar râsetele noastre umpleau spontan sala de clasă.

zâmbea larg și profesorul,

în timp ce unul dintre noi se repezea

să-i înmâneze creionul.