Ne concentrăm azi pe textul Interatomic, publicat pe acest site de autoarea Elena Papadopol. Nu am o expertiză în opera autoarei, dar lecturînd cîteva texte, inegale ca valoare, cred că acest mic exercițiu își dorește să arate autorilor noi, cu mai puțină experiență că trebuie să filtreze atent ce publică.

Așadar, avînd titlul Interatomic, titlu care cînd eram în generală m-ar fi făcut să cumpăr sau să împrumut o carte în care s-ar fi regăsit acest cuvînt, eu fiind pasionat de știință dar și de literatura SF la vremea aceea (mai citesc și acum, am autori favoriti, dar nu ma mai extaziez la orice best-seller care apare si după care se face un film prost), așadar avem acest titlu foarte puternic, care ne vorbeste despre spațiul dintre atomi.

După cum știm, lumea e formată din atomi, după cum am învățat la școală, primul care a vorbit despre ei fiind Democrit, după ce răspunsul la întrebarea ce e lumea, din ce e ea făcută fusese deschis de Anaximene și Anaximandru. Ei bine, ceea ce îi ține laolaltă pe atomii aceștia e o anumită lege a naturii, o forță electromagnetică generată de o nevoie de completare, care face pe anumite baze ale compatibilității să se așeze unul lîngă altul pentru a completa. me ducem puțin la chimie, unde aflam că oxigenul nu are trei valențe, acesta este apetitul de care vorbeam, astfel că atunci cînd are valența 2 atrage doi atomi de hidrogem cu valența 1 și uite așa rezultatul e H2O, adică apa, suportul vieții pe Pămînt, alături de legăturile carbonului. Ca să nu mă pierd în detalii, cu toate că aș putea să vă mai vorbesc pe subiect, interatomic e un cuvînt foarte puternic, și comportă multe sensuri și interpretări.

Dar sub titlu avem acest textuleÈ›:

același apetit
o să mă facă să-ți trimit
iar marea
după atâtea alte mări
care au dispărut
în fiecare sâmbure de răsărit


În ansamblu, textul vorbește despre perenitate, despre construcție-distrugere și reconstrucție, dar cred că spunînd asta am cam depășit limitele interpretării.

același apetit - primul vers mă duce cu gîndul la pofta aia pe care o ai atunci cînd mănînci un anumit fel de mîncare, stiu oameni care nu se pot abține, deși au depășit greutatea normală admisă însă nu se pot abține la mirosul de mici și le vine brusc apetitul, omorînd orice dietă, în fine, așa simt eu, pentru că nu cred că se face vreo altă referire.

Confirmarea vine în versul doi unde ea simte acest lucru și ca o iubită gospodină perfectă îi trimite pachet pentru a sația apetitul, dar din versul trei aflam că-i trimite IAR marea, adică nu e prima oară. Și cei mai triști chetari din vama veche ar spune după primele trei versuri că o poezie care începe așa nu strînge nici bani de mers la toaletă, la mare WC-ul e scump, dar pe ei îi salvează cătălin crișan care zice cu hohot din genuni/vorbește marea, chiar mai poetic și mai reușit.

Versurile următoare sunt legate, după atîtea alte mări/care au dispărut, și evocă paradisul de altă dată, au o forță miltoniană cumva, au energia lui a fost și nu mai este, o scamatorie ieftină dar de efect, uite păsărica/ nu e păsărica. Marea e un simbol al intîlnirilor clandestine, al agațamentelor ușoare, al concediilor reușite, cu toții iubim marea, induce nostalgii eminesciene, creează efect prin răsărit, prin forța valurilor care desenează faleze, prin puterea sa de a hotărî asupra vieții omului, fiind și dădătoare de viață, cît și capăt al ei, fiind ofertantă de speranță, ca o cale către scop, vezi Ulyses, dar cea care, în sensul marilor navigatori, cum e Magelan, sau căpitanul Cook, apanajul unor mari descoperiri. Doar că aici e terna mare, fără sensuri adiacente, e marea de altă dată, cu interferențele psihologice ale unui paradis pierdut, cum spuneam. Acest lucru este dovedit de ultimul vers - același sîmbure de răsărit - unde se forțează o metaforă, soarele apărînd din mare, roșiatic, se aude o muzică diafană, poate chiar Bolero-ul lui Ravel dirijat de Celibidache, poate altceva, cert e că soarele răsare peste mare și fiind sîmbure sugerează și ideea de continuitate și de perenitate, un spermatos creator și aducător de serenitate la o distanță de un cearșaf de nostalgie.

Nu există o linie directă cu titlul, dar poezia e de o simplitate răpitoare, care în forma ei și fără comentariul meu nu creează nici măcar o emoție, ci mai degrabă o mirare de tip ce e asta? E de fapt o promisiune nesusținută, vezi titlul, te aștepți la ceva oau, și e doar un fîs.

Îmi pare rău pentru autoare, dar pe mine nu reușește să mă miște sub nicio formă, poate sunt eu mai puțin sensibil, dar am fost la mare, mă mai duc, știu ce trebuie să simt cînd vine vorba.

Pînă una alta, sper să-mi fie înțeles demersul, nu ca o răutate gratuită, ci un comentariu obiectiv pe un text care are adîncimea, genunea, unei mici bălți pe trotuar.