Evanghelistul Luca ne vorbește, potrivit evangheliei sale, de un dregător bogat, ceea ce este foarte important de remarcat și reținut, deoarece acest oarecare bogat dregător este, de fapt, fiecare dintre noi, indiferent de cine suntem, de ceea ce facem, de ce funcții ne sunt atribuite sau de felul în care ceilalți ne privesc și ni se raportează. Cu toți ne dregătorim viața și, indiferent de felul în care ne văd ceilalți în ceea ce facem, în cele din urmă, în lumea noastră personală, niciodată considerăm pauperi, deoarece considerăm că, prin deciziile noastre sunt cele care ne justifică starea în care ne aflăm, bogăția pe care Dumnezeu ne-o dăruie potrivit puterilor, capacităților noastre de a fi. Ca atare, fiecare persoană umană este un dregător bogat, ipotetic vorbind, ca în parabolele lui Hristos, ale cărui oarecare bogății depind de oarecarele lui posibilități de a fi.
Frământarea acestui oarecare om, de fapt a omului dintotdeauna, este, după cum vedem din acest text, viața veșnică, nemurirea, adică a birui problema morții eterne, deoarece, în sine moartea care duce către înviere este de dorit, pe când moartea care continuă ca moarte este înspăimântătoare, terifiantă și de neconceput.
Ca atare, întrebarea: „Ce să fac să moștenesc viața de veci?”, pe care acest oarecare om o adresează lui Hristos cu speranța că va afla lumina din adâncul întunericului, al acelui acolo de unde i-au naștere prezențele diabolice ale întrebărilor cui și cât, dar mai ales ale celor referitoare la ce să lași urmașilor tăi din ceea ce trăiești, devine esența chestiunii prezentei parabole evanghelice. Și toate se reduc la moștenire, la ceea ce primi, ceea ce ne lasă predecesorii. Cu alte cuvinte, problema acestui oarecare om nu este reprezentată de dobândirea vieții veșnice, ci de face în așa fel încât urmașii săi să fie vrednici de a moșteni ceea ce își propune el spre a dobândi viața de veci.
Viața de veci este, așadar, o moștenire de care trebuie să fim responsabili! Responsabili de cum trăim, dar mai ales de cum pregătim și conștientizăm pe cei pe cărora le-o lăsăm ca moștenire. Problema nu este existența ori inexistența ei. Ea este comoara care ne-a fost dată să o păzim, să o sporim și să o valorificăm atât cât trăim. Educarea și conștientizarea urmașilor noștri, pe care trebuie să îi conștientizăm de efortul, de sacrificiile și de credința în numele căreia am devenit ceea ce suntem, în care i-am născut pe ei și a faptului că în acest fel le-am oferi lumea în care trăiesc, este speranța că tot ceea ce facem, facem cum trebuie făcut pentru ca avem credința că ei, cel puțin asemenea nouă, vor continua să facă.
Altfel, nu ar avea sens specificare evanghelică a faptului că ceea ce omul nu poate face, poate împlini Dumnezeu. În lumea creată de Dumnezeu, Dumnezeu lucrează prin oameni. A moșteni este un dar care te obligă să-l dăruiești mai departe. Aceasta este rolul celor trimiși de Hristos, de a propovădui cum să dăruiești ceea ce ai primit. De aici începe jertfirea.
Dar jertfa nu este un simplu sacrificiu ocazional. Ea se înfăptuiește potrivit unui ritual, iar ritualul transmite mesajul jertfirii numai în contextul respectării etapelor prin care spațiul în care aceasta este împlinită dăruiește sens acelora care o înfăptuiesc. Este necesară aici prezența aceluia care o aduce, a celui care o realizează și a aceluia care o primește. În lipsa uneia dintre aceste elemente jertfa nu este viabilă pentru că nu este înfăptuită conform legii. Legea, ca atare, și respectarea ei, este fundamentală în articularea prezenței divinului realității creației. De aceea, a moșteni, ceva, dar mai ales viața de veci, se rezumă la respectarea Legii. A legii morale ca expresie a legii divine, rădăcina tuturor legilor umane. Cel puțin, în acest orizont, trebuie să privim dilema acestui oarecare dregător bogat.