Ostracizații sunt propulsați înafara societății prin care se mișcă oamenii normali, sunt stigmatizați și supuși oprobriului public, își pierd drepturile și libertățile și sunt împinși înafara cercului social în zone în care stau necunoscutul, obscurul, neînțelesul, trogloditul și inferiorul, astfel că ostracizații alunecă în altă lume, își rup empatia și interconectările cu ceilalți oameni, fiind expulzați din comunitate.
Ostracizații experimentează izolarea, exilarea și neantul existențiale, astfel că viața lor este schilodită pentru totdeauna.
Vulgul este înțesat cu neînțelesuri consubstanțiale cu necunoașterile, circulă de la ignar la mediocru, libertatea sa limitată nesupervizată de spiritul anemic și de spiritualitatea în stadiu provizoriu și tranzitoriu, poate deraia înspre anarhie și răzvrătire cu tente belicoase, violente și haotice.
În schimb libertatea de mare amplitudine și epurată, sublimată și transcensă de creație a artiștilor se află în simbioză cu spiritualitatea, spiritul, potențialul și gândirea lor cu mecanisme creaționale sincretice și eclectice.
Cu cât libertatea e mai mare și mai pură, cu atât creația e mai valoroasă și mai de anvergură, căci artiștii dintre toate dimensiunile existențiale au dimensiunea cea mai mare dimensiunea libertății, în timp ce vulgul are o dimensiune materialistă cea mai pregnantă, mai exponențială și mai de mare amplitudine față de celelalte dimensiuni ființiale ale sale.
Mintea planetară construiește o estetică la scară globală, inculcă în gândurile confuze, vulnerabile la non-etică o etică a sublimărilor, transfigurărilor și a superlativelor care au prelungiri în sacru și virtute.
Mintea planetară procesează eonii dăruiți de inteligența supremă având similitudini cu inteligența lui Dumnezeu, o parte din eoni îi preface în energii cosmice, iar altă parte îi transformă în gândire superioară pe care o insuflă mentalurilor oamenilor.
Mintea planetară colaborând cu sinele planetar construiește sensuri universale de amplitudinea universului și ajută și sprijină omul să le integreze în viitorul înțesat cu probabilitățile pe care mintea planetară le modelează în diferite categorii de beneficuri.
Imposibilul proiectează non-optimul în concepția totul e interzis, se folosește de contradicții pentru a diviza, micșora, dezmembra și fisura ceea ce omul posedă, deține sau își dorește.
Imposibilul multiplică coercițiile și dacă se infiltrează în viață îi sistează și suprimă sensurile, vocațiile, creațiile și liberul-arbitru care sunt forme de libertate și în viață se mărește golul absorbind nimicnicia, deșertăciunea, zădărnicia și renunțarea.
Imposibilul nu se poate manifesta în normalitatea racordată la probabilități din care face schimbări, ci se poate infiltra în anormalitatea care nu este prezervată de spirit, rațiune și sine vibrând pe frecvența normalității.
Imposibilul vede în nimic un sens invers, obscur și non-utopic, în timp ce posibilul vrea să concretizeze ofertele totului și percepe în nimic un non-sens degradant, plin de vacuitate și nefiind.
Imposibilul nu oferă nimic, nu are niciun sens, ci doar goluri, interzice totul, inversează concepțiile, preceptele, gândurile veridice, verosimile, logice și raționale căutând să transplanteze gnomicul și spiritualitatea într-o viață pe care imposibilul o vede ca având consistență de ne-rost.
Imposibilul construiește non-viziunea îndreptată înspre non-libertatea din care imposibilul face arhetip, pattern și sistem de referință și este considerat de adevăruri ca un reziduu ce ar trebui proiectat în neant.