îmi era clar:
nu voi ajunge agricultor,
zahărul mi-a luat jumătate dintre frați,
vinul de Tokay
dulce precum o minciună în fața altarului.

îmi potriveam vocea pe cântecul de flaut al unui zeu supărat
că nu-i nimeream numele,
casa mea lumina o încrucișare de drumuri și epoci
călcate de hoți.

trăiam separat
acolo unde cuvântul singurătate își hrănea voluptatea
făcusem un spațiu pentru cei mici
și promisiunea că vor crește
odată cu pădurea de portocali
beam cu tata, în timp ce spărgeam pahare,
la fiecare cântat de cocoș,
îmi zicea:
lasă țiganul să-mi cânte!

toți mă priveau cu ură
și cu celelalte cuvinte nespuse de Cain
fugar
pe fața pământului
muzica făcea totul să pară firesc,
mă rugam să-ți crească sânii și părul,
mâinile tale, încărcate electric,
mă iubeau cu spatele la public,
desenam oameni înzăpeziți de albul florilor crescute strâmb
ca niște întrebări despre moarte,
voiam să uit
melancolia unei iubiri ce nu va stăpâni vreodată.