Relația de corespondență interlingvistică (în arie romanică) nonunivocă (v. argumentația noastră în Teleoacă, Verbele de mirare) reprezintă un argument oarecum implicit în favoarea faptului că inclusiv cazurile de sinonimie absolută / totală, identificabile în interiorul uneia și aceleiași limbi, sunt mai degrabă izolate, majoritatea covârșitoare a corespondențelor sinonimice realizându-se în virtutea unei relații de cvasiechivalență, iar nu de echivalență propriu-zisă. Aceasta, în pofida definirii lexicografice, care nu surprinde întotdeauna diferențierile subtile, de nuanță, între două / mai multe lexeme, realizând glosări identice în cazul unor verbe sinonimice, dar care în realitate sunt doar sinonime parțiale. Urmărirea în paralel a comportamentului concret al unor verbe sinonimice dincolo de dicționar / informația lexicografică, și anume în plan discursiv-pragmatic (printr-o abordare funcțională, mai exact din perspectiva analizei detaliate a configurațiilor actanțiale specifice), este o operație necesară în scopul realizării unor delimitări cât mai exacte, în ultimă instanță obiective, cât privește semantica reală a unui verb sau a altuia [În această ordine de idei, lexicografia ar putea exploata rezultatele unor cercetări sintactico-semantico-pragmatice, în speță funcțional-cognitive, în vederea realizării unor distincții mai ferme între membrii componenți ai unei paradigme (sinonimice)]. Observația formulată se verifică și în cazul celor trei verbe psihologice de mirare din română, și anume a mira, a uimi și a surprinde, verbe prezentând o serie de particularități specifice în ceea ce privește realizările argumentale (și adjuncțiale), aspect ce poate constitui (inclusiv) indiciul unui conținut semantic (matricial) nu tocmai identic . Astfel, în conformitate cu ocurențele consemnate de noi în româna actuală, a uimi și a surprinde par a prezenta o arie mai largă de întrebuințare și, implicit, cadre actanțiale mai generoase, comparativ cu verbul sinonim a mira. [Observația se cuvine totuși a fi receptată cu unele rezerve, având în vedere faptul că a mira este valorificat în limba română (actuală) mai ales în tipar reflexiv.] Este, de altfel, un aspect ce ar putea cântări... negativ în calificarea vb. a mira drept verb parangon / prototip al subclasei verbelor de mirare, în condițiile în care nu ar fi satisfăcut (în orice caz, nu la modul absolut) primul criteriu admis în studiile de specialitate, și anume capacitatea verbului parangon de a înlocui orice verb circumscris paradigmei respective (Jackendof 1983; Mathieu 1995, 1996–1997). Această posibilitate este limitată nu numai în privința cadrului actanțial, ci și a celui adjuncțial; așa cum am constatat, de pildă, tiparele cu modificatorii (în mod) plăcut vs. neplăcut sunt susceptibile de a fi circumscrise mai degrabă ariei colocviale a limbii, nefiind recomandabile într-o exprimare literară standard (afirmație care nu se verifică cu referire, cel puțin, la verbul sinonim a surprinde).

În aceeași ordine de idei, sinonimia dintre cele trei lexeme verbale este oarecum limitată (și) sub aspect gradual. Astfel, deși atât a surprinde, cât și a mira sunt verbe de mirare neutre, constatăm – la fel ca și în cazul lexemelor corespunzătoare din limba franceză, anume surprendre și (s’)étonner (v. Blumenthal 2006: 17) – că a surprinde este, totuși, mai puțin „intens(iv)” comparativ cu a (se) mira (Sursele lexicografice românești nu fac însă nicio disociere în acest sens între cele două verbe.) Diferența dintre cele două verbe se poate identifica și la nivelul orientării acestora către lumea exterioară vs. interioară: a surprinde implică mai degrabă ‘obiectivul’, în timp ce a (se) mira este orientat către sfera subiectivă propriu-zisă, un argument în acest sens putând fi constituit și de faptul că numai a mira, respectiv étonner se utilizează și ca reflexive (dinamice), nu și a surprinde / surprendre. Cât privește vb. a uimi, acesta este cel mai intensiv dintre toate cele trei verbe considerate, deși – după toate probabilitățile, așa cum o demonstrează uzul concret al acestui verb în româna actuală – și a uimi tinde a fi deposedat de semul intensității .

Într-o serie de contexte, cele două / trei verbe sinonimice sunt fie coordonate (copulativ), fie juxtapuse. Ne întrebăm în ce măsură astfel de tipare reprezintă simple asocieri tautologice sau constituie expresia unei relații imperfecte de sinonimie, care ar și legitima propriu-zis asemenea structuri, doar aparent redundante? Desigur, nu toate enunțurile construite prin asocieri de acest gen trebuie analizate uniform. Dacă unele structuri pot prezenta relevanță pentru încărcătura stilistică (emfatică) a unui enunț sau chiar pentru o... improprietate semantică (asocierea în necunoștință de cauză a două verbe echivalente semantic, valorizate eronat a transmite un conținut, fie și parțial, diferit), altele se justifică prin rațiuni de natură lingvistico-pragmatică, mai exact prin tentativa de dezambiguizare, de clarificare a unui anumit mesaj enunțat. De pildă, cel mai adesea, diferențierea (la nivel enunțiativ), între a mira / a fi mirat și a surprinde / a fi surprins se materializează ca disociere între starea de ‘nedumerire’ și starea de ‘împărtășire a unei emoții’ într-o formă plăcută, admirativă sau, dimpotrivă, neplăcută (dezacordul, disprețul), stadiul propriu-zis al nedumeririi fiind astfel... depășit , ca în exemplul: „Chiar si un posesor de iphone6 a fost foarte mirat si placut surprins...”. Într-un enunț de acest gen, „dublarea” vb. a mira printr-un sinonim, anume a surprinde, se face în scopul de a dezambiguiza natura mirării, în cazul de față fiind vorba despre o emoție pozitivă (cf. plăcut surprins ). Altă dată, încărcătura semantică a celor două verbe este... inversată, chiar dacă modificatorul plăcut / neplăcut nu este exprimat explicit, acesta deducându-se contextual: „Medicul chirurg care m-a consultat a rămas surprins [+nedumerire, n.n.] și mirat [plăcut impresionat, chiar minunându-se , n.n.] de cum evolua...”. În acord cu această interpretare, putem spune că și acest enunț este perfect validabil din punct de vedere logico-gramatical, el neimplicând nici tautologia stridentă / emfatică, nici o eroare de exprimare. De fapt, ambele contexte analizate oferă exemplul unor tipare firești, care „se sustrag” redundanței și erorii / improprietății semantice în condițiile unor selecții semice (operate în actul enunțării) distincte în cazul celor două verbe (‘nedumerirea’, respectiv starea de ‘surprindere’ propriu-zisă, pozitivă sau negativă).

Acest proces de selecție semică diferențiată, în actul discursiv, trebuie să fie responsabil și pentru numeroase alte asocieri de același tip. În acest context, de pildă, deși, cel puțin în principiu, enunțuri ca „Ce ne-a placut, ce nu ne-a placut, ce ne-a surprins si ce ne-a mirat in cei 600km...” sau „Tocmai de aceea sunt surprins, mirat și dezamăgit de faptul că Europa face...” ar putea fi interpretate prin prisma redundanței, nu este exclus ca și în astfel de situații discursive să avem a face cu tipare firești, contextul imediat putând aduce argumente în acest sens. Dacă, în cazul primului enunț, am putea proceda la echivalarea... pragmatică a (ne) plăcea ↔ a (ne) surprinde, respectiv a nu (ne) plăcea ↔ a (ne) mira, în cel de al doilea, succesiunea celor trei participii este, de fapt, o succesiune graduală (metabolică), și anume de la ʽneutruʼ (cf. a surprinde „a impresiona pur și simplu”) la ʽmai puțin pozitivʼ (cf. a mira „a nedumeri, a contraria”) și chiar ʽnegativʼ (cf. a dezamăgi „a surprinde în mod neplăcut; a deziluziona, a decepționa”).

Observațiile formulate, pe baza contextelor reproduse, susțin în mod evident ideea unei sinonimii imperfecte în plan... enunțiativ (discursiv). Foarte probabil, același tip de sinonimie poate fi identificat inclusiv la nivel sistemic, deși numai o analiză amănunțită, cuprinzătoare, care să includă un număr cât mai mare de contexte în care cele două / trei... sinonime sunt asociate (prin coordonare copulativă sau/și prin juxtapunere), ar fi în măsură să aducă argumentele cele convingătoare în acest sens. Desigur, în contextul unui astfel de demers, se va impune contextualizarea (relativizarea) informației, prin circumscrierea acesteia față de o etapă cronologică specifică, în speță româna actuală.

BIBLIOGRAFIE

Teleoacă, Dana-Luminița, Verbele psihologice de mirare. O abordare sintactico-semantico-pragmatică din perspectiva gramaticii cognitive în context romanic (română, franceză și spaniolă) (lucrare în curs de elaborare).
Teleoacă, Dana-Luminița, Verbele psihologice: similitudini vs. divergențe în context romanic [‛a (se) mira’ în română, franceză și spaniolă] (lucrare în curs de elaborare).