Pe o pânză de lapte, cu ață de cer mă învăța bunica să cos cruciulițe. „Și-acuma-mpunge acu’-n fundu’ lu’ ăla”-mi spunea și râdeam, apoi vedeam cum pe buzele ei umede luceau razele soarelui în diminețile răcoroase de vară, lângă grădinița cu flori.
Se spune că jocurile copilăriei te formează și te pregătesc pentru alegerea ocupației de mai târziu, când trebuie să-ți iei propria cale de hățuri ca s-o învârți cum îți e priceperea.
Mie îmi plăcea să tricotez, să croșetez, să cos la gura sobei ori în grădină, îmi plăcea să visez, să mă plimb în vie, să mătur bătătura cu târnul, să dau de mâncare la „orătănii”, să privesc pe buna cum spală rufe cu apă de ploaie și săpun de casă. Dar în capătul viei era fascinația maximă: se deschidea un orizont plin de necunoscute. Undeva acolo era și pădurea, după câmpul cultivat unde îl găseam mereu pe Ion al lui Rebreanu sărutând pământul. Îmi plăcea să-mi aleg întâmplările petrecute dincolo de linie, imaginându-mi trasee nebănuite în păduri cu elfi și spiriduși. Îmi agățase bunicul un leagăn de linia cerului și zburam pe aripa gâscanului cu Nils. Mai târziu descoperisem gramatica și-l necăjeam pe Statu-Palmă Barbă-Cot analizând zeci de fraze fără pauză, ori, și mai târziu, când mă dăduse tata să învâț matematici cu prietenul lui inginer, îmi luam Gheba în vacanță și uitam de mine meșterind ecuații.
La școala generală eram cu totul prezentă la orele de lucru manual, gramatică și compunere, abia mai târziu la matematici. La lucru manual învățam mai multe decât îmi arătaseră mama sau bunica, era un nivel avansat și mă simțeam în largul meu că mă pricepeam și eu la ceva, deși lucrușoarele colegelor erau mult mai frumos realizate. Un mare șoc am avut când profesoara ne-a anunțat că e ultima ei oră de predare. O lege absurdă interzicea lucrul manual diferențiat după sexul copilului, urma ca fetele să facă aceleași operațiuni ca băieții: la pilă și la menghină, ceva, nu înțelegeam ce. Colegele mele se bucurau, de acum nu mai erau nevoite să roage pe bunici să le coasă, tricoteze sau croșeteze...
De acum se apropia și treapta întâi și foarte greu îmi era că nu știam ce vreau să mă fac. Se spune că nașii au datoria ca la botez să-ți prezică meseria pe care s-o alegi, ai mei au spus să mă fac ce vreau eu. De unde să știu eu ce să vreau? Eu vroiam să fiu Maria din „Ciocoii vechi și noi”, Sașa Comănășteanu din „Viața la țară”, Vera din „Cartea nunții” și „Heidi, fetița munților”. Cum acces la informații nu aveam, auzise tata că trebuie să mă fac ori asistent medical ori contabil. Eu am căzut pe gânduri și am spus că injecțiile nu-mi plac, dacă văd sânge leșin și dacă stau pe scaun să tot socotesc prea multe ore mă lipesc de scaun. N-am avut încotro, dintre două meserii ce-mi păreau imposibile am ales să merg la Liceul sanitar. Greșit. Nu am avut orientare bună niciodată. Cu nota care m-a trecut pe lista respinșilor aș fi intrat la Liceul economic. Cu un liceu mecanic eram datori cu toții, odată ce fuseserăm respinși la liceele „bune”. Nu știu dacă mi-am găsit meseria potrivită, insă nu mi-am vândut sufletul compromițându-mă. O cale constantă tot a existat, cu încetul, foarte cu încetul am ajuns să am totuși o meserie: contabil primar, adică fără studii superioare. Nu am devenit Maria, ci mai degrabă soția lui Păcală descrisă de Petre Dulfu, pe Sașa am îngropat-o în amintiri, mi-am dat seama că povestea Verei era ficțiune, iar Heidi va rămâne modelul meu...
Astăzi copiii merg la facultate pentru că e „în trend”. Rareori își aleg o meserie. Fără studii superioare, care, de fapt, uneori, se rezumă la o diplomă, pot fi respinși chiar și la candidatura pentru un post de menajeră, bonă, vânzătoare la plafar sau agent de vânzări; cu studii, dacă își petrec anii studenției învățând cu elan și conștiinciozitate toate materiile, riscă să caute mult timp un job, nu sunt acceptați pentru că „nu au experiență”, pe care... unde să o capete, așa că lucrează orice fiindcă părinții sunt îngropați în datorii.
A studiat managementul și a lucrat ani buni ca agent de vânzări învățând să exagereze calitățile produselor, a îngrășat pe rând conturile patronilor până a găsit o firmă serioasă unde să lucreze pentru un salariu decent, dar, ce păcat, între timp a învățat să ia și pentru el, câte o felie mai întâi, ca apoi să care cu vagoanele pentru că soția lui are un salariu cu mult mai mare și nu se mai simte bărbat. Ca să-și poată însuși venituri necuvenite cât mai mari se documentează foarte bine citind cărți despre arta vânzării prin persuasiune, păcălind clienții patronului care-l plătește decent.
De la compania de telefonie mobilă au plecat în masă mulți prețioși vânzători de contracte de servicii pentru că se simțeau pierduți în mulțimea de angajați și nu aveau posibilitatea să se afirme, să aibă personal în subordine, să fie „manageri”. La numai 22-25 de ani au înființat firmă modernă de produs bani exploatând imagini carnale cu tinere: video-chat, un business înfloritor în acest timp la români. În studiourile celor 7 păcate meseria se numește „trainer” și rolul lor este de a antrena, pregăti, coafa, machia, îmbrăca tinerele talentate în arta „conversației” cu bărbați aflați într-un colț de lume la computer, așteptând cu ardoare să vadă un sfârc și să se lase tanga mai jos. „Trainerii” le momesc cu titulatura de star, model, adică ele să devină personaje de urmat ca și meserie, ca și comportament, ca mod de viață și ocupație. Atât trainerii cât și modelele, la o vârstă la care încă este în formare caracterul, învață arta de a câștiga ușor din prostia altora. Patronul a creeat o lume iluzorie pentru tineri care au mers la studii învățând limba engleză perfect, unii cu fonduri de la buget, alții cu sudoarea părinților și poate cu prețul sănătății acestora. Că de-s mulți, de sunt și proști, nici măcar nu îi cunoști, poți ușor să le iei banii, de-aia-i învățat cu anii...
Dar cum fiecare se află acolo unde merită, iar meseria e brățară prețioasă, când credeam că le-am văzut pe toate am mai aflat despre un job foarte interesant: sado-masochist la firma de tortură, unde persoane de sex masculin plătesc sume interesante pentru a fi torturați. Cu plăcere, această meserie pare să mi se potrivească și mă gândeam să candidez la postul de trainer cu funcția de manager pentru că pot fi creativă, bun preparator și se cere experiență în domeniu: mă pricep „să-mpung acu’-n fundu’ lu’ ăla”...