nu ți-am spus niciodată cât îmi era de frică. stăteam în fața ta zâmbind
te încurajam. e bine. dar nu era bine
nu era nicicum.
mie îmi era teamă că o să mori
sau că o să te închidă la nebuni
îmi era o teamă teribilă că după ce plec o să-și dea toți seama că nu poți
și printr-un fel de decizie absurdă te vor alunga
sau te vor închide în vreun spital de-al lor
unde nu te voi mai găsi niciodată
pentru că toți doctorii ăia impecabili vor spune că e mai bine așa
dar nu e deloc mai bine. eu știu că nu e mai bine
pentru că doar eu știu cum te bucuri când mănânci ciocolată cu rom
eu știu cum cânți la volan
cum adormi chircit pe canapeaua din living citind ”zidul” de sartre
eu știu despre tine atât de multe lucruri esențiale
pe când lor le-ar trebui zeci de ani ca să le afle
de exemplu cum suspini noaptea în somn
când luna se lipește de trupul tău amorțit
eu știu cum vorbești repede repede când demonstrezi teoriile lumii
cum proiectezi poduri peste oceane
cum dărâmi și reconstruiești toate teoriile despre bosonul higgs
cum îți legi șireturile făcând o mișcare contorsionată din tot trupul
care mă face mereu să simt că mi se chircește ceva în suflet. de drag.
întotdeauna de drag. și mă abțin să te ajut. pentru că tu poți.
dar ei nu au habar câte poți tu.
mi-e o teamă cumplită că se vor lua după aparențe
că te vor trata cu un respect prefăcut
în timp ce vor citi din dosarul gros pregătit din timp
că nu îți vor cere niciodată cu adevărat părerea
și totul se va întâmpla fără să știi. fără să știu

nu ți-am spus niciodată cât îmi e de teamă
că nimeni nu știe nimic despre tine