Uneori privesc vulturul în ochi și-mi spun că doar moartea poate schimba totul.
Cățelul meu care cântă la pian mă scrutează și-și potrivește cu un zâmbet papionul…
............................

- E ca atunci când vrei să faci din cenușă aripă. Construiești cu migală câteva minute apoi dărâmi. Sentimentul neputinței este pregnant. Indus de ceea ce funcționează în conștiință. Zona aceea superior organizată din creier. Dar poate creierul este alienat. Dirijat strâmb de percepții eronate ale realului. Prin fel și fel de simțuri. Auditive, vizuale și altele, fără importanță în situația dată. Atunci… zona superioară poate fi falsă. Într-un fel anume, bolnavă. Iar sentimentul neputinței … irelevant.
- De ce-mi spui asta, A?
- Astăzi mă simt ca o clepsidră spartă. Cineva mă ține în poziție verticală. Tălpile îmi ies din sticla subțire cu nisip cu tot și se împotmolesc într-o mlaștină. În clepsidră rămâne doar pielea având porii deschiși pentru întrebări. Din băltoacă se ridică răspunsurile și-mi ocupă pielea defunctă ce desenează pe interiorul sticlei rictusuri. Cu degetele grele de mâl lipesc ciobul. Alt(cineva) învârtește sticla cu adevăruri iar eu rămân toată într-o mlaștină pe care nu o înțeleg…
- Te vei adapta.
- Niciodată!
- Vei învăța să te hrănești cu ea. Să respiri prin ea. Și să dispari când terenul va dobândi o scurgere iar apa din cuvinte o va spăla.
- Mersul înainte este o artă. Dar nu când este vorba de a merge prin acceptarea disoluției sufletului.
- Partea pură din tine a rămas în acel instrument. Aici ești doar omul negru - legat prin câțiva neuroni de urma ta - care-și instalează o roată dințată în ce a mai rămas din timpul tău. Atât. Nu ai nimic de-a face cu linia din palmă sau steaua din cer. Ești moartea ta care ar trebui să învețe să trăiască printre vii într-o stare cruntă de degradare. Ești acolo unde omul care ce ai fost a ales să fie. Puteai să rămâi nisip printre tălpile altora. Când nu adori calea de mijloc, plătești. Urăști culoarea gri…
- Utopii! Mă voi ridica. Voi naște creier drept, și suflet drept și lumină în iriși, din pâcla asta nesuferită și umilitoare.
- Vei avea nevoie de cioburi să te cureți.
- Voi sparge clepsidra.
- Te vei înălța, făcând rău?
- Când ți se face rău înveți să faci și tu.
- Dar cu partea umană din tine - partea aceea adevărată - care se va prăbuși, ce se va întâmpla?
- Selecția speciei. Vom schimba locurile.
- Atât de puțin timp ți-a trebuit să te modifici? Acum câteva rânduri dezavuai disoluția și supralicitai creierul și sufletul drept.
- Răul te schimbă imediat. Binele are nevoie de multă vreme.
- Greșești, Z!
- Nu eu! Aici, în mlaștină, a mai rămas puțin adevăr. Trebuie doar să-l vezi, să-l înțelegi și să-l închizi cu nasturi în jurul tău. E prea multă ipocrizie în povestea ta despre zâne. Poc!!! Ce tare este sticla asta subțire!...
………………………………………………………………………………………………………………………….
La o margine de lume, în punctul acela unde pământul se sfârșește rotund, doamna A și doamna Z , cu figuri schimonosite, își dispută spărturile clepsidrei din care restul meu se scurge.
Un extraterestru în echilibru instabil, înduioșat de scena ilară, le pune ca pe ochelari, fiecare pe câte un ochi, se îmbracă în mlaștină și pornește într-o maximă zburătoare spre răsăritul altui univers. De spirit.
Iar restul meu, de atunci, tot încearcă să lipească cioburile care nu mă mai recunosc…

Ileana Popescu Bâldea
București – 29 aprilie 2015