ÃŽn sfârÈ™it pot dormi liniÈ™tită. Am scăpat de grijă. De ce? Poi iaca ... am fost la cenaclul ,,Literatura forte’’. Tema zilei - Camil Petrescu. Doamne, dacă nu aveam inspiraÈ›ia să particip la acest eveniment, n-aÈ™ fi aflat în veci că autorul este omniprezent, omniÈ™tient, omnipotent È™i adăug eu , puÈ›in omniimpotent, adică nu mai putea, pentru că nu mai respira de multiÈ™or. ȘedinÈ›a a fost deschisă de o tanti profesoară extrem de arogantă cu ,,elevii’’ prezenÈ›i, adică cu noi. Gesturile teatrale care spuneau despre ’mneai că îi place tare mult să se audă vorbind, m-au plicitisit de moarte după o jumătate de oră de povestit, de dat ochii peste cap, de dat din mâini È™i buze, plescăind despre un tânăr prost care s-a indrăgostit de o mizerie de studentă, poveste banală.

Ceea ce mi-a captat atenÈ›ia, iritându-mă, a fost modul emfatic, al dracu de infatuat È™i fermecător de a explica prostimii aflată acolo că romanul este un roman È™i că mai are tupeul să fie al experienÈ›ei È™i psihlogic. Abia acum am înÈ›eles eu toată tărășenia cu tehnica narativă specială, analiza psihologică. Doamne, cum moare omul fără să È™tie niÈ™te treburi atât de importante ca aerul! SimÈ›eam eu că nu sunt întreagă fără această prelegere È›inută de tanti profesoara care a făcut orice prin cotcodăceala ei inutilă, numai plăcere de a o asculta pe ea, nu. Noroc cu un puÈ™ti pârțăgos de 70 de ani care s-a zbârlit la ea, pe bună dreptate, pentru că, spunea el -mai sunt È™i alÈ›ii care vor să vorbească’’.

ÃŽn timp ce ,,ascultam’’, amicul care stătea pe scaun lângă mine mă întreabă È™optind: È™tii la ce mă gândesc eu? zice. Nu,zic, convinsă fiind că a găsit ceva interesant în polemica prefesoarei. Mă gândesc ce dracu să mai fac de mâncare când ajung acasă, zice. După care ne bufneÈ™te râsul. Dar nu ne-am putut bucura în voie de acest moment relaxant căci privirea ’mneai ne-a tăiat râsul cu un KalaÈ™nikov aruncat pe sub ochelari. Respectuoasă m-am ridicat de pe scaun È™i mi-am arătat cel mai mare interes pentru ultima noapte de război, scoțându-mi rujul din geantă È™i conturându-mi buzele cu el. Apoi m-am aÈ™ezat È™i am căscat de era cât p’aci să-mi rup fălcile. Tot eram un om mort în faÈ›a ei, ce mai conta un topor în moalele capului sau un harachiri cu furca, lovituri aplicate în văzul tuturor , aruncate de privirile ei de gâde comunist din învățământ.

Au urmat poezii scrise a la Topârceanu, cu gâzulițe, frunzulițe și fluturași țopăind într-un picior sau poezii patriotice în care se aude strigătul strămoșilor plămădit de pământul românesc...

A relatat pentru dv. Dya Cusurgescu, de pe frontul cenaclurilor comuniste plictisitoare.