Icușor, mă strigau pe nume părinții și eram un drăcușor de fată, de când am fost mică și până în clasa a noua la Școala Generală, cum rar puteai găsi. Cred că ceva s-a greșit, de nu m-am născut băiat, după apucăturile pe care le aveam, spunea tata, dar orice aș fi fost, cred că tot le aduceam părinților mei bătaie de cap. Eram o fetiță înaltă, subțirică ca trestia și foarte vioaie, băiețoasă chiar, atunci când trebuia să-mi pun vreun plan de joacă în aplicare, în rest păream chiar apatică și visătoare.
Aveam părul șaten, lung, care de mică îl visam coafat în bucle ca al prințeselor din Poveștile Nemuritoare, ochi mari, căprui, patetici și miopi din naștere, cu care m-a înzestrat Dumnezeu să văd mai bine profunzimea lucrurilor decât distanța lor, ceea ce nu mi-a adus în viață prea multă fericire, dar de care eram mândră, că mi-i lăuda toată lumea, pentru că erau mari și frumoși, cu gene lungi și sprâncene negre, stufoase, arcuite perfect.
Nu eram o fetiță frumoasă, nici urâtă, dar aveam ceva deosebit după cum auzeam că se șoptea în spatele meu și după ce mi se arunca câte o privire curioasă. Cred că era felul meu de-a privi oamenii, căci rămâneam bine întipărită în mintea lor, chiar dacă mă vedeau foarte rar, iar acest lucru l-am observat și mai târziu. Cum eram, cum nu eram, le-am adus părinților mei multe zile picante, cum nu și-au imaginat și poate chiar mai puțină bucurie, că mă aveau.
Îmi aduc aminte de bieții părinți, că veneau de la serviciu obosiți și primul lucru după ce pășeau pragul ușii de la întrare era privirea rotită cu teamă prin toată casa, să vadă dacă totul este în ordine, dacă nu e ceva demolat și dacă eu și sora mea suntem nevătămate, deși aveam îngrijitoare în lipsa lor, cât erau la serviciu. Erau obișnuiți de fiecare dată să găsească câte o boacănă făcută în special de mine, de își puneau săracii mâna în cap și blestemau de multe ori ziua în care m-au făcut.
Astfel pot să vă spun, că am un bagaj mare de amintiri vesele, dar și foarte triste.
Oricum sunt ele, au în buchetul matur al credințelor mele parfumul copilăriei cu o valoare sentimentală deosebită pentru sufletul meu.
Cu amintirile mi-am hrănit clipele mai puțin fericite, ele mi-au dat o putere mistică de auto-șlefuire a firii mele, veșnic nemulțumită.
#
Nu eram o fetiță deșteaptă, dar în capul meu se învârtea o mulțime de idei originale și curiozități patetice, de a ști răspunsul la tot ce mă interesa, și mă interesau cam multe lucruri.
Mă jucam în jurul părinților mei, când aveau musafiri și mă făceam că nu-i bag în seamă, ca să nu mă alunge din preajma lor, când vorbeau câte un secret în șoaptă, la care eu eram numai ochi și urechi.
Cred că îmi ieșeau timpanele din urechi afară, așa mă concentram de tare să aud ce spun șoaptele și zâmbetele lor cu subânțeles și în mare parte auzeam și pricepeam...
Cu toate că au trecut mulți ani de atunci, nu mi s-a întâmplat să uit prea multe lucruri, sau am uitat poate, ce nu mă interesa. Și așa ascultând în dreapta și în stânga, am auzit multe, am învățat multe, căci se pare că m-am maturizat mult mai repede decât prietenii copilăriei mele.
Am avut și o surioară pe nume Camelia, frumoasă precum floarea numelui ei, blândă, gingașe și cuminte, contrast total firii mele zburdalnice și fără astâmpăr, cu care mă jucam mai rar, căci o speria bagajul meu de energie greu de stăpânit, doar eram un scorpion veritabil, cum aș fi fost altfel și mai întotdeauna joaca noastră se sfârșea cu o păruială zdravănă. Oricum am fost și sunt, cred că m-am născut cu mult noroc, căci cumpenele grele ale vieții le-am trecut cu destulă ușurință, sau călitămai bine zis și de abia acum matură îmi dau seama și mă trec fiori gândindu-mă pe lângă câte primejdii mari am trecut fluierând, fără urmări marcante.
Astfel dragii mei, doresc să vă introduc în lumea minunată a basmelor reale ale copilăriei mele, sărace și fericite, încărcată de un mare bagaj de stări sufletești trăit la extreme, în care am avut libertatea unei păsări în zbor, libertate controlată din umbră de părinții mei. Libertate, darul cel mai prețios al unui copil, care abia acum la maturitate simte că rodește cu adevărat, iar ceea ce am învățat în viață cel mai bine, din propriile mele greșeli am învățat.
Aș vrea, să vă redau trăirile copilăriei mele cât mai autentic posibil și orice eveniment petrecut și povestit cu simplitatea mea specifică să vă umple clipele cu imaginație și zâmbete adevărate, să vă facă să uitați pentru câtva timp de viața cotidiană și de grijile ei atât de stresante.
Și vă spun cu mâna pe inimă că :

ÃŽn abisul inimii am ascuns perlele amintirilor,
ÃŽn podul palmelor, amprenta poverilor,
Iar în frunte, mulțimea anilor.