”Dumnezeu le-a dat duh de împietrire, ochi ca să nu vadă și urechi ca să nu audă până în ziua de azi” (Romani 11)







*

Cătălin Ștefănescu descrie admirabil Circul Național creat la moartea lui Sergiu Nicolaescu: ”Sintagma ̕ Erou Național̕ a fost folosită cu maximă generozitate, iar superlativele pronunțate mantric, în transă adâncă, au alcătuit, alături de huiduielile vigilenților patrioți, tabloul fantastic al unei lumi în care bizareria iese la aplauze zilnic, într-o stagiune interminabilă” (Dilema Veche ianuarie 2013)

Citează un compatriot revoltat că familia decedatului s-a opus înmormântării în ritual ortodox: ”Nu cred eu că a cerut el să fie incinerat”.

și continuă:

”Compatriotul interviewat a declarat cu tărie că văzuse TOATE filmele lui Sergiu Nicolaescu, iar când a simțit nevoia să enumere câteva, pentru a da greutate afirmației, a spus că le-a văzut - și pe cele istorice și pe cele preistorice –”

Undeva mai jos același autor conchide: ”În momente de acest fel este foarte ușor să lipești eticheta nației și să rezolvi rapid problema. Dar e o dogmă de terasă, la fel de ridicolă ca toate celelalte de pe strada ei”.

Atunci poate că ”dogmă de terasă” și ”ridicolă” este și această mărturisire a lui Schopenhauer: „În perspectiva morții mele, doresc să fac această confesiune: disprețuiesc națiunea germană datorită prostiei sale nesfîrșite și roșesc la gîndul că îi aparțin“.

Cum ar veni, vorba franțuzească ”A voleur, voleur et demie”, ar deveni la noi ”A l̓ hypocrite, hypocrite et demie”.

*

Mircea Cărtărescu scrie în ”De ce iubim femeile?”:

”Dragostea, cu puternica ei componentă culturală tinde să fie înlăturată în cele mai intense momente ale actului sexual ca parte a carapacei cerebrale ce ne acoperă nuditatea”.

Am citit de cel puțin zece ori pasajul ăsta și, vorba bunicii mele: Să mă trăznească Dumnezeu și Maica Domnului din cer dacă pricep ceva!

Componentă culturală? Să fie asta o trimitere la plictisitoarele experiențe pe care unii dintre noi se simt obligați să le ofere viitoarelor partenere sexuale (teatru, expoziții, cinema, turism cultural etc) înainte de a trece la treabă?

Sau autorul a descoperit că în timpul actului sexual nu prea ne arde de filozofii?

Dar atunci cum se face că această ”componentă culturală” este ”parte a carapacei cerebrale ce ne acoperă nuditatea”?

Iar carapacea, dacă e cerebrală, cum dracului poate să acopere o nuditate, oricare ar fi ea?

Cum ar zice bietul Toma Caragiu ”Am scăpat de dracu și-am dat de ta-su!”

Să mă ierte domnul Cărtărescu dar în ce privește subiectul abordat eu rămân la vorba sacră a Beatleșilor: ”All you need is love” și cu asta basta.

Dizertația însă continuă: ”Sexul implică o profundă îngustare a conștiinței, o coborâre adânc sub convențiile sociale și etice, o eliberare de tabuuri, de dezgust, o căutare a plăcerii în interzis și perversiune”.

(Citind m-am simțit brusc în plin show ”Happ Hour” la PROTV cu Măruță la butoane!)

Dar pentru că vorbim despre o scriere a lui Mircea Cărtărescu, aș spune că dimpotrivă, actul sexual deplin implică o profundă DESCHIDERE a conștiinței, o ÎNÃLȚARE mult deasupra convențiilor sociale și etice.

Și oare dacă fac dragoste cu cea de care sunt îndrăgostit înseamnă că îmi caut plăcerea în ”interzis și perversiune”? Interzis și perversiune în raport cu ce?

Urmează apogeul: ”Dragostea CA SENTIMENT este uneori un inhibitor al sexualității, iar fidelitatea devine greu de suportat în pat”. (Dacă nu credeți, mergeți la pagina 31 a volumului pomenit, ediția a 6-a, Editura Humanitas 2008).

Să înțeleg că autorul suportă cu mare greutate ideea că, în timp ce face dragoste cu partenera sa, nu apar și nu intră în acțiune și potențialii amanți compatibili?

*

Din principiile scriitorului public modern: ”... nu te așezi la masa de scris oricum: e nevoie de o strategie clară de marketing: publicul țintă, analiza concurenței, a trendului, titluri slogan. Numai așa poți să ajungi un POET LISTAT” (Dan Coman, interviewat de Marius Chivu pe patru pagini de ziar, în Dilemateca, ianuarie 2013)

Asistăm se pare la o adevărată ”evoluție” în conștiința scriitorului public modern: nu doar să scrii și apoi să alergi în stânga și în dreapta ca să-ți ”promovezi” ”operele” (asta deja nu mai este de actualitate) ci te gândești la publicitate ÎNAINTE CHIAR DE A SCRIE, înainte chiar de a te așeza la masa de scris! Minunat nu? Vă dați seama la ce experiențe spirituale, la ce emoții înalte își poate aduce cititorul un astfel de scriitor?

*

Mă gândesc adesea la toate aceste persoane publice, politicieni, academicieni, scriitori chiar (să-i numim publici?) pătrunse adânc de tot felul de convingeri și impulsuri care mai de care mai ofensive, hipnotizați de adunătura contemporanilor care îi aclamă – ce chemare mai e și asta de a-ți scoate pe tarabă tristețile ca pe niște rufe care nu se usucă niciodată și care, în absența soarelui, capătă duhoarea aia stătută a rufelor umede uitate în șifonier?

Scriitor public – versus WC public. Asemănări și deosebiri. În primul rând WC-ul public este curățat zilnic (teoretic), în timp ce scriitorul public este mânjit zilnic atât cu laude deșănțate cât și cu calomnii, fără ca cineva să-i amintească de curățenie. În afară, desigur, de Măria sa, doamna Conștiință. Care adesea, întârzie cu eleganță.

*

MARASM – scriu acest cuvânt pentru că nu-mi amintesc să-l fi întâlnit în tot ce am citit vreodată.

MARASM – scrierea acestui cuvânt și apoi contemplarea lui mă înviorează.

*

”Eu sunt o fereastră
un geam, un loc liber
prin care cineva îl vede pe altcineva
Caut să mă spăl tot timpul
să nu mă murdăresc de muște
și nici de nimic
să fiu transparent
ca cineva să-l vadă prin mine
pe altcineva” (Nichita Stănescu – Grația)

*

”Zenon a consultat oracolul ca să știe ce trebuie să facă ca să ajungă la cea mai bună viață, iar răspunsul zeului a fost că trebuie să ia culoarea morților” (Diogene Laertios – despre viețile și doctrinele filozofilor)

*

”Multe din numele scriitorilor înseamnă ceva în limbile lor materne: Boris Pasternak – păstârnac, Italo Calvino – chel, Lev Tolstoi – gras, Nicolai Gogol – rață sălbatică, Franz Kafka – stăncuță, Baudelaire – sabie scurtă” (Dilemateca, februarie 2013)

”Vorbăria scriitorilor în holurile din mica Germanie e tot ce poate fi mai respingător. Miasmele sunt și mai teribile când subvențiile vin din partea statului, ca un nor care, de la o vreme, împute totul. Poeții și scriitorii nu trebuie să fie subvenționați, mai ales nu de către o Academie subvenționată la rândul ei, ei trebuie să/și ia singuri soarta în mâini” (Thomas Bernhard, discurs la demisia din Academia germană)

"De ce cânt? Cânt, fiindc-am fost blestemat să trăiesc. Așa m-o blestemat mama când m-o legănat. C-o mână mă legăna și cu una țâță-mi da, dar cu gura mă blestema: că de-oi muri, să mor în foc, da de-oi trăi, să n-am noroc, de-oi muri, să mor în pară, da de-oi trăi, să n-am țineală. Și de-oi trăi și n-oi muri, să horesc horile ei! Așa am fost născut, nu greșit, domnule. Eu n-am supt țâța de femeie, numai lapte de oiță și gurița de ciobăniță. Asta-i! Că omu̕ necivilizat se civilizează el, da̓ care-i născut greșit, nu-i doctor să-l vindece." (Nicolae Pitiș din Lăpușu Românesc, în reportajul ”Nicolae Pitiș – cântărețul din stele”, de Bogdan Lupescu, Formula AS 2001)

Cu Mama și cu Viața, după mintea mea, e cam așa: 1. Ori îi ești recunoscător Mamei pentru că ți-a dat Viața (și atunci o iubești pe una și te bucuri de cealaltă - adică te tăvălești bine în noroiul ei, ca să ajungi ceva sau, - mai rău -, cineva)

ori, 2:

te întrebi la nesfârșit de ce a trebuit să te nască și atunci rămâi ”curat” (unii vor zice steril), dar, persistând ani de zile, vârste la rând în întrebare, înțelegi în cele din urmă grotescul și obnubilarea din sufletul și mintea femeii care se hotărăște să nască (eclipsa totală de gândire în cazul celor inteligente, eclipsă care le obligă ulterior pe mamele inteligente și lucide la acrobații mentale incredibile, iar pe unele din ele la îndobitocire sau nebunie, din cauza efortului supraomenesc pe care îl fac pentru a-și justifica fapta) - și atunci cazi dezarmat, plictisit și excedat în păcatul celălalt, care atârnă cât toate celelalte la un loc, păcatul de a-ți disprețui propria mamă (asta dacă ești încă suficient de cretin să crezi în cuvântul ”propria” în acest context) cu”responsabilitatea” ei cu tot.

*

Pentru că dacă am analiza fără menajamente conceptul de ”grijă maternă”, proverbul românesc ”Câinele moare de drum lung și prostul de grija altuia” ar trebui să prevaleze.

*

”Și după ce l-a acoperit noaptea, văzu el o stea. El zise: ”Acesta e Domnul meu!” Și după ce spuse aceasta, zise el: ”Eu nu-i iubesc pe cei ce apun!” (Coran, Sura Vitelor, 76)

*

Am aflat de curând că există în limba română noțiunea de ”pacient etilic”.

La Radio România Actualități, în zilele Crăciunului 2012, un medic de la salvare ne informează că ”au crescut simțitor apelurile pacienților etilici”.

Apoi: ”Un pacient etilic a agresat personalul de la urgență” (Cronica de Iasi, 16 08 2011)

Și: ”Comisia pentru Sănătate respinge propunerea ca pacienții etilici să-și plătească o parte din tratament” (paginamedicala.ro, 22.02.2012)

Este foarte straniu să asiști la nașterea unor expresii în limba în care te-ai născut, fără să să știi când, unde și cine le consfințește legitimitatea.

O altă știre RRA din preajma Crăciunului ne informează că ”o tânără olimpică la matematică”, în vârstă de 13 ani, a căzut în timpul serii de la etajul 3 al unei clădiri din Bușteni și a fost găsită abia dimineața. Temperatura corpului era în acel moment de 19,5 grade Celsius. La spital medicii au reușit să urce temperatura până la 32 de grade Celsius, după care fetița a murit. ”Anchetatorii au în vedere două variante: accident sau tentativă de suicid”. – reporterul, probabil grăbit, a uitat să precizeze ”reușită”.

”La casa cu două fete mor pisicile de sete” (proverb românesc) Dar de ce doar pisicile?

”Este mult mai ușor să lupți pentru propriile principii, decât să le respecți” (Alfred Adler)

De ce să ne mirăm atunci că ”Freud a declarat ideile lui Adler prea diferite, chiar contrare alor sale și a ajuns să dea un ultimatum tuturor membrilor Societății Psihoanalitice din Viena pe care o păstorea să-l părăsească pe Adler sau să se supună excluderii... ” (wikipedia.org)

- Freud numea ideile lui Adler ”erori onorabile” (wikipedia.org) -

Cum s-ar zice, Mă-ta are cratimă. Mama nu!

Caracal – orașul, animalul

”Caracalul, descris inițial sub numele de Felis caracal de către Schreber în 1776 și redenumit Caracal caracal de către Gray în 1843, este o specie de feline din genul Caracal, subfamilia Felidae, familia Felinae. Caracalul, un animal solitar, mai este denumit și râsul african sau râsul de pustiu din cauza habitatului arid de arbuști în care trăiește, în areale din Africa și, mai restrâns, în Asia” (wikipedia.org).

(Citind această explicație mi l-am imaginat pe Marius Tucă, întors la Caracal, râzând a pustiu...)

*

”Bulimicul caută în mod inconștient să umple un gol afectiv” (Norbert Sillamy – Dicționar de Psihologie) Și îmbuibatul la fel.

”Animalul se orientează către lumină doar atâta timp cât o poate suporta, întorcându-i spatele de îndată ce a fost atins un anumit prag” (Explicație la ”fototaxie” – Norbert Sillamy, Dicționar de psihologie)

*

Se dedică această lucrare tuturor rebelilor energici din lume constrânși la non-acțiune din lipsa totală a convingerilor precum și din groaza de a stârni, printr-o simplă mișcare, duhoarea mediului în care au fost blestemați să-și ducă zilele.