Am murit. Și nu este o simplă afirmație gratuită. Sunt pur și simplu mort. Nu sunt fericit de constatare, însă s-a întâmplat totul atât de repede încât nici să sting lumina în cameră n-am reușit. Cu țeasta străpunsă de un cuțit, la marginea patului, zac lungit și cu ochii deschiși, într-o baltă de sânge. "Cum s-a petrecut totul? mă întreabă prin telefon Marius. Te pomenești că știai despre asta și nu mi-ai spus nimic! urlă acesta închinzându-mi nervos apelul în nas."
Am bombănit că nu mai poate nici să moară omul fără să supere pe cineva, continuând să țin o vreme receptorul în mână, însă avea dreptate. Știam. Nu știam când, dar ȘTIAM. Așa cum cineva știe că va explora o alternativă sau o alta, că va trebui să decidă într-o zi iar această decizie va fi atât de importantă încât îi va marca teritoriul pentru tot restul nopților sale. Și nu am spus nimic. Niciodată nu spun nimic, poate din cauză că oamenii din jurul meu îmi inspiră teamă, câteodată par crescuți în Ev Minim. Simt (aproape la fel ca atunci când mai bag bani uneori la aparate prin vreun bar mizer) că toți ochii care mă privesc sunt goi. Un gol Comun care (a)trage (la) multe femei ofuscate și strigoi. Cu sex pe apucate și noroi și dispoziții mărginite doar de dragul "de-ar fi". Prejudecăți Comune, gusturi Comune, limbi să le plimbi doar prin senzațional și prin lene. Alene, mă rezum rațional doar la a geme și mă inhib în oricare dintre toate situațiile Comune, cu conversații nocturne sau transpirat, pierdut printre perne. De aceea de cele mai multe ori tac la nesfârșit de parcă sunt gata-gata oricând să mă prăbușesc peste margini. Aspectul tăcerii cu margini le voi discuta doar dacă intru în vreun politic partid. Livid, realizez în acest moment, că nu am scris aici cum mă cheamă. Păi... mă cheamă grija din deget, mă cheamă profunzimea mișcând lasciv din contur, mă cheamă calofilia la fereastră, mă cheamă frica în drum, mă cheamă fiecare cum pot sau cât înțeleg că sunt. Sau că afirm că sunt. Mă cheamă Don. Te rog să nu gândești la bancul acesta căci îl cunosc: "d-apăi dacă te cheamă du-te", am avut câțiva colegi de muncă care prin pauzele lungi de țigară, mi-l repetau fericiți că au reușit să mă tragă pe sfoară (nu vreau s-o iau de la capăt). În treacăt trag din țigară și scriu.
Un bărbat înspăimântător a intrat în cameră și s-a privit în oglindă. Din gesturi ar spune poetul, ne pierdem tot sensul. Bărbatul s-a făcut că nu mă vede. Și atunci fumam verde, am sărit în sus ca și când de ceva anume mi-aș fi adus aminte, apoi mi-am analizat masa corporală. Stăteam acolo la o oarecare distanță unul de altul păstrând impresia că nu ne băgăm în seamă și fără să schimbăm cuvinte. Fiindcă nu vreau să-mi uit ideea aș adăuga aici că această tehnică de Gang-Fu(i bucuros că tu ești jos și eu mai sus cu o scară), tehnica aceasta a proximității, o aplicăm cu toții în viața de toate zilele, din orice unghi(e) ai privi-o, fie că dorim să ne abatem de la spiritual, fie că dorim să ne abatem de la o situație poetică, fie că suntem în vreo situație fără ieșire, fie că au ieșit persoane din viața noastră și le dorim permanent ieșite (să nu mai vină din exil sau de pe-afară - a nu se înțelege străinătate, singurătate). Dacă e necesar, ca să-mi demonstrez afirmația voi scrie două exemple. Dacă nu este necesar te rog nu citi mai departe - privește mai bine un serial bun (Dexter) sau dă-i cuiva în cap cu cartea de bucate. Așadar cele două exemple: Titlul celor scrise aici este preluat din cartea Mici poeme în proză scrisă de Baudelaire, editura Univers, an 1971 - cu această afirmație te-am apropiat de textul de față (nu contează dacă n-a fost chiar pe față). Melinte, coleg de muncă, băiat de altfel de treabă, cuminte, mi-a trecut prin minte cu numele său - nu are legătură cu textul de față, nu este un personaj de carte, probabil dacă ar citi aceste rânduri ar râde, însă este exemplul potrivit pentru a îndeplini scopul meu. Bărbatul înspăimântător despre care vorbeam mai sus și-a aranjat pălăria și-a scos cuțitul din geacă, era foarte viril, sănătos și viu, a trecut pe lângă mine în grabă, a scotocit după ibric într-un sertar apoi l-a umplut cu apă, a scos două pliculețe de ceai de echinacea strâmbând din moacă, a tăiat o pâine felii și a ordonat ca un zeu: "Tovarășe, dă-mi și-o cană de rachiu că de trei zile m-a luat gripa rău!" Tremuram de supărare că nu termină odată, prelungea momentul inutil, ca o femeie sălbatecă ce dezbrăcată aleargă în mijlocul unei mulțimi de protestatari, urmărită de prietenul său, în loc să facă sex. Mă rugam în gând la Dumnezeu implorându-l să mă ierte de toate prejudecățile pe care le-am avut, că a fost vorba de nud ori de artă. Nimeni nu e perfect iar eu prefer să m-ascund. Sau să uit. Suntem răi noi, oamenii, când nu avem un trecut... O experiență a unei goliciuni care evocă paradoxuri, cred că ne-ar fi de ajuns. M-am oprit.
Au trecut câteva ore bune de când bărbatul și-a băut ceaiul. S-a așezat comod în singurul fotoliu pe care camera mea îl avea și m-a obligat să mă uit cu el la meciul în reluare dintre Real Madrid și Athletic Bilbao. Cei de la Real au pierdut surpinzător și asta ne-a întristat pe amundoi căci pe tot parcursul timpului de joc, au avut o prestație foarte bună și destul de multe ocazii. După meci, am tras o oglindă aproape de pat iar bărbatul m-a întrebat speriat: "Ești sigur că vrei să privești? Sigur ce va urma, nu o să-ți placă." dar eu, disperat, ca orice om normal ce își suferă viața, într-un târziu am replicat: "Plăcut, neplăcut, dreptul de a mă privi este garantat de Constituție!" Bărbatul m-a bănuit că aș avea de lăsat celor dragi un ultim cuvânt. I-am răspuns în germană după ce am căutat pe google translate: "Bretter mit Nut!"
A urmat desigur finalul, obsesia eliberării, buletinul de știri (de la 7 dimineața ne iau ăștia în primire cu crimele din timpul nopții).
Sună din nou telefonul. "Aa... servus Marius! Ce este?" răspund obosit. "La ce level ai ajuns încăpățânatule? Cu câte vieți ai mai rămas?" întreabă Marius, de data asta cu un glas vesel. "Sunt la level 25, mai am un quest de făcut și ajung la 26. Nu îți ascund, mai am doar o singură viață, de o alta în plus nu pot face rost, și nu cred că voi completa jocul. Dar fii cu încredere. Voi descrie în scris până unde-am ajuns."