poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 879 .



aproape o ...poveste
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [valu ]

2012-09-26  |     | 



Un fluture încărunțit cânta cum doar fluturii știu. Cânta un cântec care nu se adresa niciunei urechi obișnuite. Ședea pe un fir de iarbă al cărui vârf sta îndoit spre ape, oglindindu-se aici, pe malul lacului.
Cântecul nu era nici trist, fiindcă fluturii nu cunosc tristețea, nici exaltare, ci o trăire lină, un semn de mulțumire oferit Creatorului.
Din albastrul-verde un lujer de lumină se înălța în spiral alungită, ceva ca… o părere, ceva ce vestea iminența clipei. Or fi durerile de facere ale clipei? Cine ar putea ști!
În preajmă freamăt scurt. Se apropia un tânăr poet cu pas așa de sprinten, de puteai spune că plutește. Intrase în miezul clipei neștiind că trăiește aici în căușul veșniciei. Era ușor melancolic, pentru că muza lui avea bioritmul la un punct unde inspiră-expiră simultan cu tânărul poet și atunci el are inevitabila senzație de părăsire. Nu știe că puțină vreme se va prelinge și iarăși vor inspira-expira alternat, astfel ca el să inspire ceea ce muza… expiră! Se așeză cu firească sfială, privind întreg decorul, apoi își așternu în palme tâmplele mustind de poezie. În liniștea aparentă desluși vocile-nevoci ale acelui fluture încărunțit și ale firului de iarbă.
“După câte știu - zise firul - lumea este din pluș, o lume din statui mărețe și cuminți. Deși pricep atâtea, uite, doar mie nu-mi cunosc menirea, stau ascuns chiar aici unde păstorul nu se încumetă să-și poarte turma. Iar apa, oglinda aceasta îmi mărește peste măsură biata alcătuire, de mă face oarecum să-mi înfoi trufia.”
Tăcut, fluturele respiră cu supusă bucurie aburul ce se înălța din coaja clipei.
Tânărul poet șopti cât mai ușor, așa încât vocea lui să nu stârnească vânt.
Privea către firul ce se oglindea în ape și-i zise astfel: “Lumea nu-i deloc din pluș. Este din sânge și aspirații. Iar dintre cei ce au statui, mai toți trăind, nu și-au făcut-o scop, o au fiindcă au stricat pacea sau cu greu au readus-o lumii când, pierdută, devenise cea mai prețuită năzuință.”
Firul de iarbă vibră scurt: “Pacea..., ce-o mai fi și... pacea?!”
Tânărul căzu și mai mult pe gânduri, ca din adâncimea lor să se înalțe, apoi, un răspuns cumva.
Încărunțitul fluture își reluase cântul. Nu cuteză să i se adreseze așa direct nici firului de iarbă, darămite Omului! Apoi, grăi ca pentru sine: “Dacă există undeva vreo cheie, vreo taină, musai altundeva sau cine știe, poate că prea aproape, trebuie să fie un lacăt, o ușă!”
Zicând toate acestea, o adiere îi spulberă catifeaua aripilor. Tânărul poet tresări și un surâs i se iscă pe buze și în privire: “O!... s-a întors muza, mulțumesc, mulțumesc din mulțumire vie, pot iarăși să scriu o poezie… Rămăsesem în pană de… pană! ”… Și apoi, croi cale nouă unui sentiment abia ițit: “Aha, da, asta este, cheia păcii, da, da, mi-ar plăcea s-o aflu…”
Fluturele încărunțit își continuă monologul său, cu ultimele-i împlinite trăiri: “Poți deschide ușa pietății, iertării, ah, omule, tu poți…, poți deschide ușa creației, poți preface armele în unelte care slujesc vieții, nu să o suprime, da, poți.” Și luă un segment din clipă anume pentru sine, tăcerii drept scut altui gând, apoi zise tot sieși: “Ușa, lacătul păcii este inima omului, iar cheia, o!... cheia care cu atâta râvnă a fost și este mereu căutată de magi și temerari, de filozofi și preoți, de oameni de știință…, nu-i decât o biată cheie și… atât!”. Abia după un alt segment de clipă zise: “Cheia este iubirea”.
O aripă i se îndoi în jos, o alta vibră și duhul de pe urmă și-l dădu. Inertul, acum trup firav de fluture, firul de iarbă nu îndrăzni să-l scuture.
Din verdele-albastru un lujer de lumină se înălța în spirală alungită. Ceva ca o părere vestea iminența clipei. Or fi durerile de facere ale altei clipe? Cine ar putea ști!
Preajma amorțise cu miile de brațe verzui depășind rama acestui tablou trăit.
Tânărul poet privi spre cer cu o mină gravă când, deodată, ceru-i păru întâia oară viu. De undeva, din înalturi, coborau spășite, neîmplinite, betege, rugăciunile atâtor generații de oameni doritori de pace, care au tot căutat-o departe, prea departe…
Firul ierbii își îndreptă spinarea. Așa surâd firele de iarbă! Prietenia ancestrală, mută, vie, reînfiripată cu preajma, îi era mai scumpă ca oricând. Menirea și-o înțelese: nu toate firele de iarbă ajung spre a fi păscute, apoi lapte, cum nici omului iubirea fără fapte să-i întregească rotundul…
Tânărul trăise sublimul poeziei de nescris. Înțelese că unui fluture, trecerea oricărui nor îi poate părea un anotimp, că-n fiece bătaie de aripă ține iubire și că întotdeauna-i nevoie de două aripi pentru a putea zbura, iar omului i s-a dat numai una, de aceea trebuie să se unească… un el și cu o ea.
Înțelese conceptul de conflict care îl naște pe cel al păcii și că aceste două s-au ivit din limbajul comercial când s-au așternut, ca o pâclă grea, îndoieli peste îndoieli puse pe seama vieții, ignorând faptul că viața înseamnă alegeri și împlinirea menirii. Pământul, această lacrimă albastră căzută din ochiul lui Dumnezeu, ține prea multe statui stricătorilor de pace și prea multor idoli greșiți.
Înțelese, în fine, că pacea este starea naturală a fiindului când la nunta vieții nimeni nu-i absent, când se renunță la târguiri și la acel limbaj comercial care asediază valorile: credința, caritatea, dreptatea, creația și… câte altele.
Firul ierbii, încă nedumerit, întrebă: “Voi, oamenii, când iubiți, nu spuneți că simțiți fluturi în stomac? Cât trăiesc fluturii, tot atât și iubirea?”
Tânărul porni fără să mai privească măcar o dată în urmă, fără niciun bun rămas. Pacea lumii iarăși s-a știrbit și doar o îndoială, un gând pieziș a fost de ajuns.
Un mănunchi de raze împinse norul și lumina din plinul razelor cobora lin.
Muza se pregătea să-și recapete bioritmul alternat. Tânărul știa acum un început de taină și îi dădea îndemn să scrie. Bănuia că nici pustnicii nu pot avea depline, pacea și iubirea pentru că inima omului, ușa, anume este astfel, spre a fi ascunse în ea comorile. Pentru care motiv să fie ascunse… ? Va mai trece o vreme până va afla. Nu este acum decât un biet tânăr poet!
Din clipa aceasta el gândea și vorbea doar în graiul fluturilor care încărunțesc aflând mult mai multe lucruri decât un om într-o viață de om.


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!