Marguerite Duras spunea despre Sartre că nu a scris, pentru că nu a acces la scrisul pur, fiind mereu contaminat de elemente din mediul înconjurător (morale, sociale, politice). Iar noi aflăm zilnic despre cutare sau cutare "scriitor" cât de măreț este, fără să ni se spună de ce și fără nici măcar să ne miște, în vreun fel (nici măcar afectiv) "creația" lui.

Cu asta în minte, parcurg note de lectură, impresii, recenzii sau note critice (în cazul celor ce au inconștiența să le numească astfel), în care abundă clișee gen "travaliu creator" sau "caracter poetic", ca fundament, explicație și criteriu ale faptului că textele "analizate" sunt poetice. Parcurg și amețesc, parcurg și mă îngrețoșez, parcurg și mă-nfurii, parcurg și mi se face milă, parcurg și râd.

Râsul nervos al oricui mai are un pic de bun simț estetic și etic. Și care deci distinge între cei fără pretenții și cei care, conștient sau nu, au pretenția că participă la un fenomen de axiologizare, contribuția lor fiind nu doar nesemnificativă, întrucât nu aplică o viziune coerentă - cu premise, criterii, fundamente, scopuri, mijloace, metode -, fie ea și intuitivă - sau în special intuitivă -, ci ridicolă. Și, pe fond, inutilă.

Și mai ridicol, iar de aceea mai grav, este când aceste "demersuri" sunt validate prin punerea umărului, promovare și altele de gen.

Iar când vin câte unii - ce-i drept, puțini - care aplică niște criterii sau care încearcă s-o facă, admițând partea inevitabilă de impresionism, sunt acuzați de elitism, de fițoșenie sau, și mai grav, de autosuficiență.

Peisajul internautic ilustrează toate acestea și multe altele, din aceeași familie. Mai bine spus, din același regn de tare. Da, a afirma asta e un truism.

Însă uneori de la punerea și repunerea pe tapet pornește totul. Iar prin totul înțeleg a ne opri și a ne întreba, în deplină sinceritate, cui îi servesc (în afara orgoliului celui ce scrie maculatură sau literatură cel mult minoră), după caz, elogiul sau nămolirea făcute fără o bază critică minimă, cu ajutorul unor, repet, clișee, circularități, confuzii sau exprimări bombastice și care, la limită, pot fi aplicate oricărui obiect "analizat"?

Se replică mereu: "sunt impresii personale". Asta ar fi scuza care apără de reacții și care acoperă lipsa de argument estetic. Se șie însă că există o ierarhie a impresiilor: unele contează, altele mai puțin.

Fără a o mai lungi, mai întreb atât: dacă sunt personale, e persoana, oricare ar fi ea, scutită de etică, atunci când împarte impresii despre ceva scris de altcineva?

Dacă scriitorul e amoral, ca și, în genere, artistul, asta-l justifică pe cel ce scrie despre ceva scris să fie a-etic? Mai rău, îl justifică să bată câmpii?

Sau nici măcar nu mai reflectăm la diferențe, iar printre ele, la diferențele dintre morală și etică?