Valea umbrelor sună trist și misterios în același timp dar este în realitate un loc al speranțelor, a iertării și a uitării. Nu există dicționar sau atlas sau vreo descriere despre acest loc, nici nu știu dacă denumirea este cunoscută, așa i-am pus eu numele cînd am văzut-o prima dată.
Nu am fost acolo decît în vis, totuși mi se pare de fiecare dată atît de reală, văd persoane care umblă gînditoare, au fețele senine, adîncite în meditație, poate vorbesc sau ascultă semne de la noi, poate caută legături cu noi, sau poate pregătesc revederea cu cei scumpi.
Îmbrăcați sînt toți în sutane albe, mișcările lor sînt line, fără grabă și de la depărtare arată într-adevăr ca niște umbre plutind.
Cerul deasupra lor este violet, un violet pal iar aerul este fumuriu, parcă soarele se pregătește să apună și totuși lumina rămîne așa veșnic, de cîte ori văd valea umbrelor este mereu în aceiași lumină.
În depărtare se zăresc munți acoperiți de verdeață și sînt atît de departe îcît arată ca pictați, cum au ajuns munții în cer nu știu, poate sînt chiar pictați, nu am văzut pe nimeni mergînd spre ei, și cred că nimeni nu se interesează de prezența lor.
În ultimul vis am văzut-o pe Lina, o fetiță mică, nu avea decît 11 luni cînd a plecat acolo, s-a chinuit mult aici, o vedeam în fiecare zi la spital în stațiunea de copii care sînt bolnavi de cancer. Nu este ușor să intri în stațiunea aceea și să vezi capete mici și albe, fără păr, capete de copii înbătrîniți prea devreme, copii răbdători și liniștiți înpăcați cu soarta lor și nu este greu să-ți pierzi acolo repede mințile. Lina era veselă dar spre sfîrșit plîngea mult, nimeni nu o mai putea ajuta, a plecat spre valea umbrelor iar acum se joacă fericită cu alți copii, acum chiar poate merge, din cauza bolii nu se putea mișca prea mult înainte, o vedeam de multe ori în pătuțul ei cum încerca să se răsucească pe o parte, de fiecare dată rîdea dar mai mult de atît nu era în stare să facă.
Aș vrea să spun părinților ei că Lina este bine, cum să le spun, nu am curajul să vorbesc cu ei, durerea lor este prea proaspătă, nu le pot spune că am văzut-o dacă ei nu cred în valea umbrelor. Numai atunci cînd crezi poți ajunge acolo, dar puțini sînt cei care cred.
Cine mă aduce de fiecare dată în valea umbrelor nu știu, poate tata care-mi apare în ultimul timp tot mai des în vis, poate numai dorința mea puternică de a ajunge iar pe acele meleaguri, nu pot spune nimănui cît de frumos,cîtă pace și speranțe sînt acolo.
De multe ori nici nu trebuie să dorm ca să o văd, închid numai ochii și-mi apare în toată liniștea ei, misterioasă și plină de promisiuni. Dacă o văd mereu înseamnă că voi ajunge și eu într-o zi să locuiesc acolo, altfel nu aș cunoaște-o, altfel aș pluti deasupra cupolei cu demonii furioși dar eu am stat chiar cu picioarele pe nisipul cald, am respirat aerul acela aproape palpabil.
Nu știu dacă sînt singura care vede demonii, nimeni din valea umbrelor nu se uită spre cupolă, sau poate sînt obișnuiți cu prezența lor.
Nici eu nu pot vorbi cu nimeni de acolo, încă nu fac parte din lumea lor, mă acceptă prietenoși dar nimeni nu-mi spune ce fac ei toată ziua, cu ce se preocupă, care sînt regulile cînd ești acolo și în primul rînd cum să faci ca să întîlnești pe cineva iubit care locuiește de mult în lumea lor.
Valea umbrelor mi s-a arătat pentru prima dată în timpul unei boli lungi, o căutam deja, sau căutam instinctiv o lume mai bună, nu mai știu cum am ajuns la ea, am fost deodată acolo iar acum face parte din tot ce am mai frumos pe lume.
Înainte cînd visam îmi apăreau mereu în vise demoni furioși, coșmarurile erau atît de reale, îi vedeam cum ieșeau noaptea din ziduri, cu degete ascuțite care se lungeau la fiecare mișcare, unghiile încovoiate ca ghiarele, verzi și cenușii la față, cu gurile știrbe urlînd în tonuri lungi venite din adîncuri. Ieșeau din oglinzile Ninei de la sanatoriu, săreau ca din patul Anișoarei lăsînd șanțuri adînci pe pereți. Dar niciodată nu reușeau să mă atingă, ceva nu le dădea voie iar furia lor era cu atît mai mare.
Acum nu-mi mai este frică de ei, am încheiat acest capitol dar sînt convinsă că stau undeva la pîndă așteptînd cel mai mic prilej să-mi umple din nou sufletul cu deznădejde și durere.
Mă întreb de multe ori cînd mă întorc din valea umbrelor de ce nu întîlnesc persoane de aici care să fi venit și ei în vizită acolo. Este o întrebare care mă preocupă foarte mult, mai există cineva de aici care cunoaște locurile acelea? Dacă mai există aș dori să-mi spună, nu văd alt mijloc decît de a scrie aici, poate citește cineva și-mi răspunde.
Acum, cînd scriu, afară este furtună, nu-mi amintesc să fi simțit acolo vînt, furtunile la noi sînt de obicei cînd cineva bun moare, așa îmi spun eu mereu, cînd tata a murit era furtună, începuse din senin iar degetele lui de la picioare începuseră să se învinețească.
După ce plecase se făcuse liniște, toate zilele următoare au fost liniștite, vorbeam în șoaptă iar el stătea întins, rigid și trist în capela rece.
În seara aceea am dormit la mama în pat, în locul unde de obicei el dormea, în timpul nopții l-am simțit dar o umbră neagră se ridicase lîngă patul meu iar eu înțepenisem.
A fost pentru prima oară cînd am luat legătură cu lumea din partea cealaltă, nu aveam experiență și m-am speriat, mai tîrziu, demonii au încercat să mă mintă și-mi aduceau momeli, nu era tata, înebunisem căutîndu-l, acum mă descurc mai bine în lumea lor.
De ce să vorbim despre moarte cînd de fapt aici sîntem morți? am început să murim din prima zi, de cînd ne-am născut, doar de acum mergem toți spre nașterea veșnică. Fiecare se va naște în felul său, dar ar fi frumos să se nască fiecare în Valea umbrelor.