Am ales să scriu acest eseu legat de caracterul poporului român pornind de la poezia populară “Miorița”, plecând de la ideea că poporul nostru își găsește cea mai fidelă reprezentare în “Miorița” culeasă de Alecsandri. Ea exprimă ceea ce poporul român chiar credea și simțea, nu cu scopul de a îi impresiona pe turiști sau altceva, și prin urmare se pot stabili legături între ce a trăit și a simțit atunci poporul român și ceea ce a trăit și a simțit mai târziu. Era opinia unui profesor universitar român că “Miorița” era de fapt inițial o poezie inspirată din activitățile agrare și că la nuntă de fapt se năștea o stea. Descoperirile arheologice tind să confirme ocupațiile legate de agricultură ale poporului român, și în sărbători populare precum „Dragobetele” putem regăsi această exaltare a primăverii și fertilității, tipică oricărei societăți umane, care numai prin acest entuziasm în fața vieții își poate asigura continuitatea.
Era de asemenea opinia acelui profesor că „Miorița” poate ajuta alte popoare europene să își înțeleagă mai bine propriile creații populare și că tradiția noastră orală este un bun spiritual pentru care putem dobândi respectul altor popoare. Dar cred că trebuie menționat că poporul român este deocamdată obișnuit cu forma baladei așa cum apare ea în manualele școlare și cum a fost cântată de Tudor Gheorghe, deci în varianta lui Alecsandri, în care steaua respectivă cade. S-a spus despre „Miorița” lui Alecsandri că este un poem filozofic, pesimist, că exprimă fatalismul și resemnarea „tipic românești”. Eu cred că e nevoie de o discuție pe această temă, că ar trebui măcar introduse niște nuanțe.
Pentru început, nu este clar că păstorul moldovean (moldovean fiindcă ne referim la varianta lui Alecsandri), nu se va apăra. Numai că geniul popular, în loc să descrie bâta pe care trebuia să și-o pregătească țăranul, ne prezintă viziunea poetică pe care păstorul o are privind ritul de trecere pe care îl constituie moartea, dar și privind dimensiunea spirituală a ocupației sale. Este clar că păstorii trebuiau să petreacă niște luni departe de civilizație, în mijlocul Naturii, ceea ce invită spre contemplație și te lasă singur cu gândurile tale. Natura, pe atunci neprihănită, nu făcea decât să sporească sensibilitatea și melancolia, iar cultura umană se făcea simțită doar prin cântecul fluierului. De altfel, ciobănașul folosea trei tipuri de fluier, fiecare exprimând stări sufletești diferite : duioșenie („mult zice duios”), dragoste („mult zice cu drag”) și pasiune mistuitoare („mult zice cu foc”). Aceste trei stări sufletești sunt, în opinia mea, definitorii pentru poporul român.
Popor neolatin, dar cu răsfrângeri din spiritualitatea dacă și a sa „apetitus morti”, în mai multe creații populare românești apare această idee că dragostea e de ajuns pentru împlinirea vieții și că eroul luptă cu vitejie pentru o viață conformă cu aspirațiile sufletului său. Mă gândesc aici la balada „Toma Alimoș”, sau la cântecele lui Liviu Vasilică „ce mi-e drag în lumea asta, calul, pușca și nevasta”. Să nu uităm că Eminescu, considerat de unii „românul absolut”, descrie într-una din poeziile sale un episod amoros pentru care ar merita să îți dai viața toată. De asemenea, în „Înger și Demon”, eroul, „demon”, este un tânăr care și-a dedicat viața luptei pentru o revoluție socială și implicit în mentalitatea oamenilor, „El prezentul îl răscoală cu-a gândirilor lui faimă/Contra tot ce grămădiră veacuri lungi și frunți mărețe.” Lupta demonului pentru înfăptuirea principiilor sale nobile îl conduc la singurătate și o viață dificilă din punct de vedere material, iar atunci când se îmbolnăvește, nimeni nu e aproape ca să îi alineze suferința. Dar la sfârșit apare femeia iubită, și „Ceasul ultim îi împacă toată viața-i de durere”.
Faptul că un poet romantic este considerat poet național nu este un fenomen unic, însă consider că în cazul poporului român indică o tendință romantică a sufletului românesc. Această tendință se poate observa în mai multe, de la tipul de muzică pe care au creat-o românii de-a lungul secolelor, începând cu doina, până chiar și la exemplul marelui poet Nichita Stănescu, care a fost sentimental în creațiile sale într-o epocă în care să fii sentimental în poezii părea paradoxal. Pe lângă asta, aș menționa că Eminescu nu a fost romantic în sensul byronian, ci un om cu un orizont foarte larg și preocupări aproape întotdeauna nobile, care ca poet a corespuns descrierii făcute de Schopenhauer a acelui „fenomen foarte rar, marele poet adevărat”. Un astfel de om și de poet nu se putea naște decât în sânul unui popor foarte vechi și care a suferit foarte mult, suferința duce la înțelepciune, când suferi, încerci să înțelegi cu adevărat lucrurile, nu te pierzi în fantezii capricioase.
Revenind la „Miorița”, viața dusă de păstor în mijlocul Naturii nu îl face să își deplângă soarta, să fie sfâșiat în interior de o dorință de a trăi în alte condiții exterioare, ci, din contră, la nunta lui vor participa toate elementele Naturii în mijlocul cărora a trăit, elemente care ajung să aiba un caracter sacru. Astfel, preoți sunt chiar „munții mari” și aceasta nu este întâmplător. S-a mai spus despre poporul român (George Călinescu) că are întipărit în subconștientul său simbolul muntelui, deși România are și iesire la mare, apropo de deschiderea spre universal a poporului român și ideea că „România e o lume într-o țară”. Muntele înseamnă singurătate, descoperire de sine, ascensiune, trudă în plus pentru a obține aceleași beneficii materiale pe care alții le obțin în condiții mai ușoare. Desigur, au existat munți magici în mitologia noastră, precum Kogaionul dacic. De altfel în vocabularul limbii române există personificări ale muntelui, care are „creier”, „ochi”, „poale”.
Stelele făclii care luminează nunta au poate doar un efect estetic, dar cred că pot fi considerate și simboluri ale eternității și ale frumosului, în contrast cu pasiunile umane care duc până la urmă la crime pentru atingerea unei fericiri efemere și discutabile, precum planul celorlalți doi ciobani de a îl omorî pe cel moldovean. Dincolo de discuția dacă „Miorița” a fost inițial o poezie agrară sau nu, în forma lui Alecsandri ea începe „Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai”, așadar un loc pur, în care te simți bine și în care nu s-au comis păcate. Asasinarea păstorului ar însemna trecerea lui într-o sferă superioară, care, în ciuda asemănării păstorului cu reprezentările lui Hristos ca fiind un tânăr păstor imberb, nu este complet clar că ar reprezenta totuși raiul creștin. Imortalitatea păstorului ar putea să ne aducă aminte de imortalitatea promisă de Zamolxis dacilor, și așa cum există o similitudine între credințele exhatologice și credința creștină, poate că în caracterul poporului român există această tendință spre elevație spirituală, dar uneori cu accente păgâne, cu îndoială mai degrabă legată de dogma creștină decât de existența unei părți suprasensibile a omului. Trebuie ținut cont și de faptul că „Miorița” a fost compusă într-o vreme în care exista mai multă confuzie între ce e creștinesc și ce e păgân, astfel încât un român „adevărat” de astăzi are mai multe șanse să fie creștin decât păgân.
Un alt aspect este că păstorul îi spune oiței magice să îi transmită mamei sale că s-a însurat „cu o fată de crai, pe o gură de rai”, și să nu îi spună de acel rit de trecere pe care mama sa l-ar înțelege. Și asta e relevant. Evident, păstorul însuși cunoștea aceste metafore din înțelepciunea populară ce îi fusese transmisă, altă sursă nu avea. Dar această comunitate tradițională, bazată pe respectul față de înaintași și pe activități care decurg în armonie cu Natura, a lăsat o amprentă vizibilă și astăzi în comportamentul și gândirea poporului român. Să nu uităm că în istoria sa, în Evul Mediu, poporul român a încercat să se dedice activităților sale pe pământul strămoșesc, și a trebuit să supraviețuiască valurilor de popoare migratoare, care de multe ori nu lăsau piatră pe piatră. Această imagine a distrugerii totale, a unui pericol venind din partea unui inamic disperat și sălbatic, care nu cunoștea niciun cod de onoare și nu dorea decât să prade, nu să organizeze ceva (cum organizaseră romanii antici, străbunii românilor), a dus la o tendință a românului de a împăca părțile beligerante, de a încerca să găsească o soluție pașnică în dispute, iar asta se observă și azi în politica externă a României, România fiind un factor de stabilitate în regiunea ei.
Faptul că România nu a avut ieșire la ocean, și românul a trebuit să îndure mereu toate încercările destinului în pământul lui, i-a dat o cunoaștere profundă a mediului său, „râul, ramul mi-e prieten numai mie”, cum a spus Eminescu în „Scrisoarea III”, i-a dat un profund sentiment de înrădăcinare, dar și conștiința că traiul bun nu poate aduce decât invidie, că mulți doresc bunăstarea și nu știu cum să o obțină altfel decât prin violență. Deși cei doi păstori care plănuiesc uciderea celui de-al treilea amintesc probabil de amenințarea diverselor regate și imperii cărora românii au trebuit să le țină piept, e vorba probabil și de o tendință în sânul poporului român, profund individualist. Această idee a dreptului strămoșesc a rămas bine întipărită în mentalitatea României chiar ca Stat, ea de exemplu refuzând să ia parte la împărțirea Cehoslovaciei în 1939. Românii sunt în general mândri că în istoria lor ei au participat doar la războaie de apărare și de independență, de multe ori cu succes, iar chiar și cântece militare românești de azi includ în versuri faptul că românii doresc pace pe Pământ, dar vor răspunde chemării patriei în cazul unei agresiuni. Ca ultimă dovadă e de ajuns să vedem versurile imnului național, în care dușmanii românilor sunt numiți „cruzi” (și acest adjectiv acordat dușmanilor noștri este demonstrabil prin studiul istoriei).
S-a spus despre poporul român că este un popor de poeți, sau că, precum criticul literar Alex. Ștefănescu, că acordă poetului un statut similar celui de filozof în Franța sau de star de Hollywood în SUA. Tot o idee a lui Ștefănescu e că poporul român a ajuns să acorde o valoare magică limbii române, în special când e exprimată în vers, pentru că așa sunt majoritatea creațiilor populare și pentru că de multe ori în istoria noastră a trebuit să luptăm din greu pentru simplul drept de a ne păstra limba. Chiar în secolul XIX, în Transilvania ocupată, româna folosită în școli a fost interzisă treptat, s-a încercat același lucru și pentru cea din biserici, dar aplicarea interdicției în biserici e mai dificilă. Când în secolul XIX s-a descoperit cu adevărat frumusețea limbii noastre și potențialul ei creator, poeți precum basarabeanul Alexei Mateevici au comparat limba noastră cu o „comoară”, el spunând că e limba „vechilor cazanii, pe care o plâng, pe care o cantă, pe la vatra lor, țăranii”, că este limba în care sunt spuse în altare și în case „veșnicile adevăruri”.
Revenind la ideea că păstorul e posibil să fie omorât din cauza invidiei celor doi de același neam cu el, nu este întâmplător, și ținem minte de exemplu că rezistența anticomunistă a durat mult timp în România, numai că a fost făcută în munți, de către „haiduci” moderni, că a fost un efort organizat clandestin și într-un fel izolat și spontan, fără legătură cu „Solidaritatea” din Polonia lui Lech Walesa. De asemenea, în simbolistica românească, există imaginea unei cruci singure pe un munte. Păstorul moldovean este un erou solitar, similar Quijotelui spaniol, dar asta nu înseamnă că nu este reprezentativ pentru poporul român. Din contră, el este expresia culmii spirituale a acestuia. „Flacăra candidă” pe care Eminescu o vedea în poporul român în poezia „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie” este exact expresia acestei stări de spirit, indiferent de secolul în care trăiește un astfel de individ sau de cunoștințele sale livrești. În orice domeniu de activitate ar fi implicat, românul „absolut” va fi similar în structura psihologică, în moralitatea sa, cu păstorul moldovean, indiferent dacă va avea sau nu o soartă similară.
Individualismul românilor îi poate duce ușor la dezbinare, deși aceasta până acum a afectat mai puțin identitatea națională, fiindcă încă există impresia lăsată de secolul XIX și naționalismul romantic, și fiindcă în istoria noastră am avut mereu un inamic comun împotriva căruia să ne unim, iar din motive geografice și nu numai, nu am avut posibilitatea abandonării țării noastre. Faptul că românii se pot uni împotriva unui inamic comun demonstrează că totuși individualismul nostru nu este patologic, că are o limită, iar de altfel chiar acest individualism a făcut mai posibil să avem mulți artiști și sfinți. Nu îl împiedică nimic pe vreun român să se asemene mai mult păstorului moldovean (în alte variante ale „Mioriței”, păstorul bun e din alte regiuni) decât celorlalți doi. Grav nu e să ai eroi și anti-eroi, disperat trebuie să fii când nu ai eroi. Din fericire, nu au trecut anii peste noi fără să ne lase ceva în adâncul subconștientului colectiv. E rodul dulce al unei istorii pline de lupte și nevoi. Al unei istorii care nu s-a terminat atâta timp cât mai există români spirituali. La sfârșitul eseului, nu mai e nimic de spus decât : „Acum ori niciodată, croiește-ți altă soarte, la care să se închine și cruzii tăi dușmani !”.