Nu este un tren, deși este compartimentat și are un fel de perdele. Mai degrabă aripi de fluture îndrăgostit de pistilul unei flori. De o culoare care se reproduce în catifeaua de zbor. De bate vreun curent nou, fâlfâie nostalgic. Se zbate să facă față presiunilor exterioare ce i-ar putea curma lansarea pe orbite doar de el știute. Uneori pătrunde în labirinturi. De sute de ori mai mari, mai anevoioase și mai complicate decât traseele de circuit integrat. Prin care trece atâta informație. Cred că se și simte. Ea intră prin degete, ochi, urechi. Desculță. Uneori, pentru că îi place să fie pusă la punct, își mai pune pantofi cu toc făcând zgomotul acela ca pe mozaicul dintr-un spital...
Se sperie de necunoscut și nu-și găsește pacea până ce nu trece prin nenumărate stări: de la amețeala învârtirii necontrolate în jurul aceluiași reper, uneori nesemnificativ, până la a parcurge, ca un fin cercetător, amușinând fiece cotlon, fiece cale spre ieșirea din încurcătură. Mai și obosește. Și-atunci, se oprește pe marginea unui vis frumos, strângându-și aripile pe spate, după ce-și spune rugăciunea.
Dar chiar și în timpul acesta, antenele explorează. Pentru că, interior, există o lume, aparent, la scară foarte mică. În realitate, acolo este măreție, putere, esență. Acolo, în încăperea ca cenușa adunată de sub grătare de ani, pe pragul ușii, stă cheia. Parcă și văd pe unicul comerciant din sat, ospitalier, de altfel, cu creionul după ureche. Intrai, dădeai binețe. Răspundea aplecându-se ușor, fără a se umili. Părea să se bucure. Scoteai listuța din buzunar. El o lua, mergea la rafturile cu pricina, la țanc. Ridica marfa. O împacheta. Chiar și într-un ziar. Pentru mine era cel mai bine. Mai citeam și eu câte-un articol din el până să ajungă motiv de ațâțat focuri. Apoi, lua cu două degete creionul și deschidea o lume secretă, cea a cifrelor. Care să nu dea cu virgulă, niciodată. Socotea. O dată, de două ori, să nu greșească... Se vedea că e prosper. Îl trăda chipul. Nu rotofei cât foarte zâmbitor, că scotea orice tumoră de întristare din tine. De parcă ochii îi erau raze laser.
Tu nu trebuie decât să te înalți ușor pe vârfuri, să ridici brațele, să pipăi ușor tocul, să iei cheia aceea delicată, negustorește, și să deschizi. Înăuntru, vei vedea rădăcini și ramuri de copaci cu frunzele ca filele cărților pe care le citeai noaptea, la firava lumânare, care parcă silabisea pâlpâielile, într-o tăcere în care doar respirația ei, contopită cu a ta se mai auzeau, fiindcă ziua trebuia să ajuți la treburile casei ori ale câmpului. O alee interminabilă, cu flori albe, crescute din tulpini a căror sevă, albă și ea, urca tot mai sus, ca un vers rătăcit ce voia, cu orice chip, să iasă la lumină. Și reușea, fiindcă, o zână așa cum numai copiii puteau imagina, într-o lume în care tăticii deveneau poeți și dăruiau mămicilor buchetul lor de gânduri, parfumat cu cea mai puternică iubire, venea pe furiș, turna licoarea ca și când ar fi udat acele flori...
Dar iat-o! Îți face cu mâna. Apropie-te, hai. Nu fii timidă!
Ufff. A dispărut. Și toate stelele acestea cresc din iarbă. Cred că cerul a coborât sub tălpile tale. Vezi să nu te-nțepi. Și hai, scoate odată capul din nori! Să poată și ei să viseze...

(9 iunie 2010)