În curând sunt 39 de ani de când trăiesc contemporan. Știu că va veni și acea vreme a schimbărilor majore, celor cărora cu certitudine nu le voi face față. Nu am făcut rabat de la principiile mele indiferent de consecințe. Acea izolare autoimpusă prin prisma mată a clișeelor umanității s-a dovedit a fi cel mai ușor de suportat în momentele percepute eronat de semeni ca și umilință. Există vreo asociere între inteligență și umilință, resemnare și umilință sau prostie și umilință? Nu! Aboslut nici una. Orice stare aș aborda pentru a precede iluzia umilinței este o reacție nevrotică a rațiunii. Singura asociere cu umilința posibilă în cazul meu este ignoranța. Una dintre multele pe care umanitatea nu le-a înțeles s-a dovedit a fi că este incapabilă să accepte, să trăiască astă stare. Cea mai frumoască mască a umanității este disprețul împărtășit celor pe care i-am ajutat. Zâmbetul lor de recunoștință, la final, ne repugnă. Totul pleacă din zvârcolirea rațiunii care ne întreabă „eu de ce nu pot face asta pentru mine!?”. Primim același răspuns al vanității afectului „pentru că nu mă pot umili înt-u atât!”Este hilară și tentația semenilor de a induce umilința. Doar Divinitatea este capabilă de a înțelege și a trăi complet această înzestrare cu care tot El ne-a cadorisit. Daca vreodată Lui îi tremură mâna se întâmplă doar atunci când ne semnează certificatul de deces. Certitudine îmi este că nu voi fi niciodată pregătit pentru ceea ce voi afla dincolo de moarte. Mă relaxează gândul că dincolo suntem toți egali, că absolut nimeni nu a înțeles și trăit tentația sacralității!...
*
Demult am spus „Adio!” conștiinței. Utilitatea ei a fost evidentă doar în copilărie și adolescență, când personalitatea mea suferea în procesul de creație. Când am ajuns la maturitate, în vremea afectată ultimelor ajustări ale personalității am decis să renunț la conștiință, acest apendice al afectului. Cum să nu extirpi ceea ce a crescut odată cu tine în acest mediu perfect septic, numit societate? După ce ai văzut lumea și umanitatea te-a vizitat în egală măsură știi că rațiunea o poate substitui perfect. Nu-mi este de trebuință conștiința pentru a îndepărta de mine tentația celor șapte păcate sau asimilarea macar adlitteram a decalogului poruncilor. Cand toți și-au anulat-o fără a-și asigura măcar un substitut ție nu-ți mai rămâne decât să-ți ascunzi cicatricile. Diferența este atât de evidentă încât poți spera sa fi ars pe rug. Nu există altar mai frumos pe care să merite să mori, decât cel al afectului tău. Nici sfinții nu mai au demult conștiință, singurul lor merit fiind că au reușit să se împace cu sinele. Iluzia fericirii este extrem de greu de suportat. Nu putem atinge acele extreme care să ne definească total, iubirea, fericirea, compasiunea sau altruismul, măcar pentru un moment memorat ulterior în eternitate. Din același motiv afectul nu va trece miciodata de limitele suportabilitații, decât în aceeași măsura utopică a atingerii acelor trăiri. Îmi pot permite ceea ce umanitatea și-a refuzat încă de la Adam și Eva, demnitatea. Îmi permit luciditate, să accept și să fiu ceea ce sunt. Îmi permit să mă lepăd de păcatele uitate în mine de Divinitate. Inutil mă condamnați, probabil ați uitat ... Nu dețin conștiință!

Cluj Napoca
februarie, 2010