Dacă aș închide ochii, probabil că ai fi aici. Ai sta lângă mine fără nici un motiv. Ai închide ochii și te-ai preface că dormi, ca să vezi de fapt pe sub gene cum te privesc. Ai deschide ușa și mi-ai zâmbi, nici tu nu știi de ce. Ai uita că ea e în cameră și m-ai strânge în brațe. Ai cânta melodia asta atât de fals, și totuși atât de frumos. Ai râde de mine, numai tu știi de ce. Ai spune că totul îți e indiferent, și apoi m-ai săruta. Dacă aș închide ochii… dar nu îi închid, deja nu pot să îi mai închid. Mi-e frică, mi-e atât de frică să cobor de aici, de pe norul ăsta… Mi-e bine aici, trăiesc eu cu mine, mine cu mine, mine în mine… Nu am nevoie de nimic, decât să mă lăsați să visez. Nu mai vreau nimic altceva în afară de visul ăsta. Chiar dacă mă destram încet, chiar dacă îmi pierd pulsul, chiar dacă gloanțele mi-au penetrat inima, chiar dacă… Azi nici măcar cafeaua nu îmi mai zâmbește, găsesc sprijin în țigara ce arde în continuu în scrumieră, în floarea ofilită de pe masă, în melodia asta atât de rea cu mine și în toate lucrurile care pentru altcineva ar părea atât de lipsite de importanță. Pentru prima oară mă uit în jos și văd cât de sus sunt, îmi imaginez deja cum ar fi dacă aș cădea. Nu știu dacă aș suporta durerea, aș vrea să îmi dai aripile înapoi, vreau să zbor din nou, și să mă așez pe alt nor, și totuși același. Nu râde, chiar mi-e frică.

Probabil că s-a întâmplat ceva pe drum, nu știu exact ce, cred că se făceau reparații pe strada pe care mergeam. Erau doi oameni foarte agitați. Se certau, se împăcau, ea îi reproșa că nu lasă niciodată ziarul din mână, el îi spunea că ziarul e tot ce i-a mai rămas, ciudat… dacă i-ai fi văzut acum o vreme, ai fi crezut că sunt suflete pereche și că nimic nu i-ar putea despărți. Iar acum se ceartă pe o bucată de hârtie!? Ce are bucata aceea de hârtie înăuntru de fapt? Mi-am amintit. Nimic. Nimic relevant pentru mine. Pentru tine. Pentru oricine altcineva. Nu e ciudat că lucruri atât de banale și fără însemnătate devin bucăți de suflet, lucruri de care nu poți și nu vrei să te desparți? Și văd asta și în tine acum, te legi de o șoaptă, de o fotografie, de un gest, de o minune care să te scoată din coșmarul ăsta în care te afli de mult prea mult timp. Și o văd și la mine. Urăsc locul în care mă aflu acum, dar nu aș pleca de aici niciodată. De ce să plec? Altundeva nu cred că o să găsesc altceva mai plăcut. Și mai neplăcut. Dar nu toate lucrurile sunt plăcute, trebuie să fii de acord cu mine. Și nu toate lucrurile sunt roz. Și dacă sunt roz, poate că sunt doar la suprafață. La urma urmei, și floarea asta a fost roz, odată, demult. Dar uite, acum nu mai e … e ofilită, și-a schimbat culoarea, și-a schimbat mirosul. Dar încă o păstrez aici. Mi-e dragă.

L-am văzut azi. M-am chinuit puțin până să pătrund printre cuvintele lui, dar am reușit să urmăresc nu frazele, ci cuvintele strecurate parcă anume între virgule și puncte de suspensie. M-am îndepărtat, el a îmbătrânit, nimic nu mai era amuzant în discuție… Vorbe banale cu semnificații ieșite din comun. Puterea cuvântului! Se ascunde în spatele cuvântului ca și cum ar fi un scut prin care nimeni și nimic nu îl poate atinge sau răni. Ca și tine. Chiar așa, aș vrea să te văd la vârsta lui… nu cred că aș râde. Te-aș privi o dată și aș izbucni în plâns. Aș vedea aceeași privire goală, același surâs fără însemnătate, și cam atât. Dar eu nu o să mă declar învingătoare, nu aș avea de ce. Doar că până atunci am să cercetez întreaga ofertă de măști de pe piață, și cu siguranță am s-o găsesc pe cea mai bună, nu mă va interesa prețul, doar o garanție că nu va mai fi nevoie să o mai dau jos vreodată. Totul va fi perfect. Iar floarea aia mă va urma. O voi avea în buzunar, și poate, dacă ai să te uiți foarte atent, vei vedea capătul ofilit într-un colț. Atunci vei afla de fapt că nu am uitat nimic, pentru că masca de la început nu fusese bună, s-a desprins într-un capăt, și aveam pielea iritată. Doar știi că sunt alergică la polen.

Uite, stau cu tine aici. Dar tu nu știi asta. Ciudat e că eu te simt atât de aproape deși străzile astea n-or să mai cunoască vreodată pașii tăi. Așa că mă așez pe podea, deși nu ar trebui. Privesc spre tavan. Îmi vine în minte imaginea ta, din ce în ce mai mult, cu cât încerc mai mult să nu mă gândesc la ea. Cineva intră în cameră și de fapt e doar el. Care știe. Așa că nu încearcă să mă ridice de jos încă. Mă lasă să sărut tavanul, cu floarea între degete și cu lacrimile în glas. Și îmi dă voie să cânt aceeași melodie la nesfârșit. Parcă nu l-ar deranja. Și eu nu îi văd decât umbra, dar mi-e de ajuns. Știu că, dacă o să cad, o să mă ajute să mă ridic. Pentru că știe. Și nu are nevoie de mari explicații, teoreme și scheme ca să poată să înțeleagă. Vorbesc cu o fantomă.