Întristare. O Căutare la nesfârșit de suflete-spirite înalte. Ernesto Sábato s-a stins ieri dimineață.

Printre ”eroi și morminte”, străbate ”tunelul” și ne rămâne Lumina lui, cea dintre ”scris și sânge”.


“Adesea, mi se pare că nimic nu are sens. Ne naştem în dureri pe o planetă minusculă, care aleargă spre neant de milioane de ani, creştem, luptăm, ne îmbolnăvim, suferim, îi facem şi pe alţii să sufere, strigăm, murim, mor şi vin alţii pentru a prelua de la cap această comedie fără rost.

Am început să mă gândesc la ideea inutilităţii. Să fie oare viaţa noastră, în întregime, doar un strigăt anonim într-un pustiu de aştri indiferenţi?

I-am explicat că lumea e o simfonie, dar Dumnezeu cântă după ureche.

Criza de ideal este pentru o societate ceea ce pentru un individ reprezintă sfârşitul adolescenţei.

Realitatea dură este o confuzie dezolantă de idealuri frumoase şi realizări stângace, dar întotdeauna vor fi câţiva încăpăţânaţi, eroi, sfinţi şi artişti care, în vieţile şi operele lor, ating bucăţi din Absolut, care ne ajută să suportăm realităţile dezgustătoare.

În lumina judecăţii, viaţa apare ca un lung coşmar din care omul se poate elibera prin moarte, adică printr-un fel de trezire”.

Ernesto Sábato