Funcțiile personajelor basmului românesc după clasificarea lui V.I. Propp

Ca gen vast, proteic, și ubicuu, diseminat spațio-temporal în toate culturile lumii, basmul, alături de epopee, deși s-a transformat în nuvelă, legendă și roman, depășește cadrele literare, constituind concomitent mitologie, etică, știință, observație morală și manieră de a trăi și imagina viața.

Prima funcție propeeană, adversarul este reprezentată în basmele românești de antrompomorfisme ostile umanului: zmei, balauri, monștri, draci ș.a.

După George Călinescu, din cunoscuta sa lucrare „Estetica Basmului”, zmeii reprezintă o expresie a naturii anorganice impetuoase, a lumii minerale (aramă, fier, aur, topaz, diamant) a bogățiilor de pe tărâmul celălalt, precum și a forțelor telurice latente, a focului și dezlănțuirilor meteorologice. Din punct de vedere psihologic, zmeul este individul de tip gladiator, lipsit de inteligență dar redutabil fizic, ce poate fi înfrânt doar prin ingenii intelectuale.

Ființe teratologice, balaurii sunt întotdeauna distrugători și răi, emanații malefice ale creșterii celulare instinctuale ale materiei vii. Antropofagi (preferă fete tinere) și intratabili, se situează pe scara agresivității animalice pure.

Monștrii: Gheonoaia, Scorpia, Muma-pădurii, Ciută-nevăzută, Vâjbaba, Jumătate-de-om, Bătrânul din pădure, Moșul-orb, Barbă-cot și, uneori, uriașii (Novac) opresc expansiunea teritorială a omului sau, de cele mai multe ori, provoacă daune materiale sau morale comunităților umane.

Basmul românesc tratează demonii creștini într-o manieră vădit caricaturală, persiflând funcția înfricoșătoare pe care le-o atribuie dogma și subsumându-i categoriei zmeilor tradiționali. Ingeniozitatea eroului înfrânge cu ușurință „pornirile” răufăcătoare ale acestor ființe ridicole prin gradul lor inferior de inteligență, transformându-i adesea în auxilii utile ale trecerii probelor la care este supus.

A doua funcție care contribuie substanțial la confruntarea cu forțele răului este cea a personajul donator care poate fi întruchipat de zâne, Dumnezeu și Sfântul Petru, sfintele zile și animale fantastice sau obișnuite.

Zâna este antiteza zmeoaicei, de ordinar bătrână, dușmănoasă, bilioasă sau, când e tânără și frumoasă, vindicativă și cu sângele otrăvitor și fetid. Ea simbolizează tinerețea splendidă și incoruptibilă, ademenitoarea tinerilor, fiind obiect de adorație pentru flăcăul nubil… Fiind mai puțin o generoasă „fee”, zâna din basmul românesc are cu bărbatul relații precumpănitor erotice, caracterizează cu farmec inconfundabil George Călinescu această entitate, reliefându-i asemănarea atât cu posesivele sirene homerice, cât și cu ielele ce sucesc mințile tinerilor „nelumiți” prin jocul lor ce-i poate duce spre extaz, dar și pe tărâmul neființei, darul ei, dragostea, putând reprezenta pentru unii fericire supremă dar, pentru mulți, o frângere existențială ori sacrificiu de sine.

Dumnezeu și Sfântul Petru nu apar ca protagoniști ai basmului propriu-zis, ci ca donatori de obiecte miraculoase: corn al abundenței, pușcă ce nu trebuie încărcată, fluier fermecat, masă vrăjită, tolbă etc. Fiind niște abstracțiuni, Dumnezeu și Sfântul Petru sunt tratați în afara injoncțiunilor dogmatice, ca niște bătrâni, care adesea, au purtări neconforme cu statutul lor divin.

Dacă în basmul rusesc Baba-Iaga îndeplinește prin excelență funcția donatorului, la români locul central îl ocupă șase personaje provenite din sanctificarea zilelor săptămânii: Sfânta Luni, Sfânta Miercuri, Sfânta Joi, Sfânta Vineri, Sfânta Duminică și Marțolea ( nesanctificată pe baza superstiției că este nefastă, deși în basme această carență este nerelevantă). Interesant ni se pare faptul că ziua de sâmbătă lipsește din sistem. Înclinăm să credem că această zi, în viziune românească este în afara timpului pământesc (vezi expresia „s-a dus pe apa sâmbetei” cu sensul de s-a pierdut definitiv, a intrat în neființă”. Consubstanțialitatea acestor personaje cu Baba-Iaga derivă din faptul că, îndeobște, locuiesc într-o „căsuță” din pădure”, că sunt bătrâne, că le place să crească tot felul de lighioane și că, mai ales, posedă cele mai felurite „ajutoare magice”: frâie de aramă (argint, aur), cal de aur, cocuri de pâine, brâu pe care dacă-l scuturi peste ape se face punte, cutie pe care când o deschizi îți aduce vești pe care numai tu vrei să le știi, cunună de aur, fluier fermecat, apă vie și apă moartă, casetă cu bijuterii „bătute” cu pietre prețioase pentru fata cea cuminte și harnică, dar și ladă cu șerpi, broaște, șopârle, gușteri veninoși, nevăstuici, balauri zburători și nezburători pentru cea leneșă și lacomă de averi etc…

Între acestea se detașează prin mulțimea obiectelor magice pe care le are, prin apetența pentru însușirile pozitve ale eroului și prin puterea pe care o deține asupra animalelor Sfânta Duminică și, mai pregnant, Sfânta Vineri. De altfel unii folcloriști o asimilează pe Sfânta Vineri cu Venus și chiar cu Sfânta Fecioară. Convingerea noastră este că statutul identitar al sfintelor zile derivă din concepția preistorică de a antropomorfiza diviziunile esențiale ale timpului.

Animalele donatoare pot fi obișnuite: pajura, lupul, ursul, porcul, cerbul, câinele, oaia, vaca sau fantastice: zgripsorul, Ducipal, fenicsul ș.a. În privința acestora ne exprimăm acordul cu George Călinescu că reprezintă „reziduuri” ale religiilor totemice dar, am adăuga, și o ilustrare vie a culturii hinduse de tip Mohendio Daro care leagă destinul familiilor și clanurilor de un animal emblematic.

Ajutorul magic este esențial pentru ducerea la îndeplinire a misiunii încredințate eroului. Acesta se realizează practic prin intermediul animalelor: pajură, vultur, corb, broaște, raci, șoareci, soboli, râme, corbi, vulpe, leu, motan, cocoș, porumbel, rață, tăune, țânțar, răgace, furnici albine ș.a, dar și al obiectelor. Acestea din urmă îndeplinesc în cea mai mare măsură funcția ajutorului. Ele răspund tuturor exigențelor imediate și de perspectivă ale eroului și îi asigură arme eficiente pentru atac: buzdugan, paloș, arc, bâtă, pușcă; arme defensive: perie (pieptene, țesală) pentru a bara printr-o pădure adesea „până la cer” calea adversarului urmăritor; basma (năframă) pentru a-l opri prin lacuri și mări și, în sfârșit, gresie care se metamorfozează în zid de cremene sau munte. Invulnerabilitatea în fața armelor dușmanului îi este asigurată de: hainele de tinerețe ale tatălui, năframa vrăjită, baia în licori magice etc. Este demn de reținut faptul că eroului, asemenea călcâiului lui Achile îi rămâne pe corp o suprafață vulnerabilă. Obiectele magice sunt foarte diverse și pun la dispoziția eroului toată gama serviciilor de care are nevoie: mijloace rapide de locomoție (papuci zburători, covor, inel de aur); comunicare promptă (năframă, basma, ghiveci cu flori); procurare lesnicioasă a hranei și apei (masa vrăjită ce apare „ca din pământ cu toate bunătățile”); bani și bogății princiare („mărgeaua de la măseaua șarpelui”, pungă din care nu se mai termină galbenii); roboți magici ( lingură, furcă și fus de aur, bici etc.); concentrarea corpurilor mari (palate, veșminte, animale) în obiecte de dimensiuni reduse (corn, nucă, pungă, medalion); invizibilitate (inel de aur, harapnic) și chiar învierea (apă vie, apă moartă, sânge, suflare de viață). Un ajutor magic substanțial este acordat eroului de către calul năzdrăvan, care este, în același timp, posesor de obiecte magice, mijloc de locomoție, revivicator, mentor și sfătuitor.

Prințesa (personajul căutat) și tatăl acesteia reprezintă o altă funcție importantă. Prințesa (Ileana Cosânzeana, Ileana Simziana, Chiralina, Vișina, Mădălina ș.a.) reprezintă idealul de frumusețe feminină al poporului român. Ea are ochii negri, fața alb-roz, cosițe de aur (sau de un negru scânteietor), trupul subțire și mlădiu. Adesea are soare, lună sau stea pe frunte și doi luceferi pe umeri. Iubește cu pasiune pe Făt-Frumos și îl ajută să înfrângă pe zmei (răpitorii). Uneori prințesele devin amazoane și dovedesc aptitudini excepționale de luptătoare.

Împărații (Verde, Galben, Roșu, Alb, Negru - George Călinescu sugerează că aceste culori structurează compoziția cromatică a materiei universale) au grijă să-și asigure descendența familială pe linie masculină, veghează la buna funcționare a Universului ( acordă mari recompense pentru recuperarea soarelui, lunii și stelelor furate de zmei sau înghițite de vârcolaci), respectă capriciile fetelor cu privire le exigențele fizice și morale ale pretendenților la mariaj, sunt necruțători (taie capetele) cu impostorii și generoși până la autofrustrare cu eroul ce recuperează „lipsa” sau îi îndeplinește dorința și sunt, în general, ei înșiși foști Feți-Frumoși pe vremea tinereților. În unele basme, funcția de împărat poate fi deținută de boier, popă ș.a.

Personajele care comunică lipsa (dorința) pot fi; dezlegători de vise, vraci, vrăjitori/vrăjitoare, moși ( de 99 sau 999 de ani), babe, animale fantastice sau obișnuite cu puteri suprafirești, Sfânta Vineri, Sfânta Duminică ș.a.

Eroul prin excelență al basmului este Făt-Frumos. „În fond – afirmă George Călinescu în lucr. cit. –adevăratul Făt-Frumos este feciorul de împărat, desprins de orice gânduri materiale, posedat numai de a-și găsi o mireasă și gata să facă mari fapte dezinteresate și umanitare, să readucă pe cer soarele și luna, să izbăvească pe oameni de teroarea unui balaur hydric, dându-le apa necesară, să aducă foc, să extermine pe zmei”.

Făt-Frumosul de extracție „umilă” ajunge la condiția princiară numai prin favorizare magică. În basmul românesc îl întâlnim sub următoarele denumiri: Pătru Pipelea, Pipăruș, Parsion, Furga-Murga, Pahon, Vișin, Pătru-Păr –Frumos, Pipăruș Pătru, Pitică, Cenușă, Cenușotcă, Cotoșman, Aghirean, Bujor ș.a.

Făt-Frumos reprezintă frumusețea ideală masculină la vârsta nubilității pline de avânt eroic și pasiuni nobile. Iată trăsăturile sale temperamentale și caracteriale: precocitate pre- și postnatală, creștere nefirească în perioada primei copilării, calități fizice și intelectuale de excepție, curaj, bărbăție, istețime, invulnerabilitate și notorietate.

A șaptea și ultima funcție a personajului de basm după clasificarea lui V.I.Propp este cea a impostorului. În basmele noastre acesta poate fi: spânul, omul cu păr roșu, fratele, (frații mai mari), arapul (harapul) ș.a. Aceștia se „împăunează” (își însușesc) cu meritele eroului în intenția de a profita de recompensa oferită de împărat. Regula absolut generală este deconspirarea lor de către Făt-Frumos și pedepsirea exemplară a faptelor reprobabile pe care le-au comis.

Taxonomia personajelor în sine și scenariile acestora, propuse de V.I.Propp, structurează concepțiile toposului folcloric despre Frumos și Bine, despre Dreptate și Adevăr, unitatea de substanță a lumii minerale, vegetale, umane și supraumane. Happy-end-ul tuturor basmelor semnifică optimismul tonic al omului simplu, credința sa nestrămutată în victoria forțelor benefice.

George Holobâcă