Temelor eterne din eseistica lui Emil Cioran (Divinitate, iubire, timp) li se adaugă bătrânețea și moartea ca reflecții ale oricărui om aflat în fața necunoscutului. Mentalitățile vizând senectutea și moartea au fost preocupări pentru Cioran, de la debutul în eseistica românească, până la consacrarea în literatura franceză.
Livius Ciocârlie, observând în ce măsură l-a preocupat pe Cioran, încă de tânăr, „degradarea ființei” 1), afirmă că a existat, undeva în el, o preștiință a ceea ce îl aștepta: „A fi absolut convins că nu poți scăpa de o soartă amară pe care ai dori-o altcumva, că ești supus unei fatalități implacabile și că timpul nu va face altceva decât să actualizeze procesul dramatic al distrugerii, iată expresii ale iremediabilului și ale agoniei” 2). În capitolul intitulat Asupra morții din Pe culmile disperării, Cioran spune că nu poți înțelege moartea decât dacă ți-o imaginezi ca fiind integrată vieții. Aceasta în sensul că viața este o „îndelungată agonie” 3). Cei mai mulți oameni nu au sentimentul acestei agonii. Pe de o parte, ei nu au înclinație metafizică, deci ignoră problemele mari, iar pe de alta sunt prea sănătoși. Numai boala îi procură omului experiențe autentice.
În glosările sale, Livius Ciocârlie, referindu-se la scrierea lui Cioran, Cartea amăgirilor, menționează că „există moarte în generalitatea ei și există moartea unică a ființei irepetabile care este fiecare dintre noi” 4). Unicitatea se exprimă în sentimentul de sine. E sentimentul că exiști. Cioran o spune: „Ceea ce e unic în ființa omului nici nu crede că s-ar putea muri” 5). Omul nu poate învăța să moară. Numai suferința insuportabilă îl poate „învăța” 6). Temerea de moarte e intensă pentru că este teamă de alteritate. Moartea îl aruncă pe om în alteritatea totală, în neant. Chiar dacă nu ar dispărea, gândul la moarte poate să devină obișnuință, fără să mai neliniștească omul. Prin insistență bătrânească asupra morții se obține ceea ce tânărului îi este firesc: ignorarea ei. Omul poate ajunge la o detașare de moarte.
Nostalgia morții, despre care scrie Cioran în Amurgul gândurilor 7), reprezintă pentru Livius Ciocârlie „o iluzie ca oricare alta” 8), o interpunere „între individ și vid” 9). Există două feluri de a muri: o cădere bruscă și o mișcare lină începută înainte de sfârșit. Această prelungită agonie potolește intensitatea muririi. Decisivă în sentimentul neantului este singularitatea omenească. Faptul că omul s-a rupt de toți ceilalți îi conferă acestuia unicitate. Se remarcă distincția pe care o relazizează Cioran între moarte și gândul morții. Funcția gândului despre moarte devine modalitatea omului de a trăi cu intensitate.
Doar „pentru cine are obsesia morții moartea este de nenumit” 10), presupune Livius Ciocârlie, prin referire la scrierea lui Cioran, Tratat de descompunere. Cel care ar lăsa „în urmă moartea” 11) se eliberează de ea și devine „un înviat care nu mai poate trăi” 12). Acela ar fi „vindecat atât de viață, cât și de moarte” 13). Conturând trecerea în planul tragicului, al constiinței că oamenii vor muri, Cioran susține intensificarea vieții. Când încetează să fie experiență capitală, existența devine inconsistentă. Moartea este implicată în experiența capitală.
Livius Ciocârlie propune ca moto al scrierii sale o reflecție din cartea lui Cioran, Silogismele amărăciunii, deoarece se consideră că „obsesia morții” 14) aparține mentalităților din orice timp, menirea omenească fiind marcată de angoasa bătrâneții și a sfârșitului.
În cartea sa Căderea în timp, Cioran consacră un capitol (numit Cea mai veche dintre spaime) unei scrieri aparținând lui Tolstoi, intitulate Moartea lui Ivan Ilici. „Deși promisiunea evanghelică ar trebui să-l ferească de teroarea morții, în cele mai multe cazuri creștinul n-o poate evita” 15), menționează Livius Ciocârlie. Asemenea personajului din textul lui Tolstoi, creștinul așteaptă, în fața morții, ocrotirea maternă. Poate așa se explică de ce cultul Sfintei Fecioare a luat amploare în creștinism. Lipsită de speranță, viața e o agonie. Totodată, însă, lipsa de speranță este un fel intens de a trăi. „Adevărata viață începe și se termină cu agonia” 16), afirmă Cioran. Viața adevărată se poate realiza dacă omul este conștient că moare.
Reflecțiile lui Livius Ciocârlie, din cartea Bătrânețe și moarte în mileniul trei, reprezintă o pledoarie pentru autenticitate, prin scris omul eliberându-se de îngrijorări. Livius Ciocârlie glosează eseistica lui Emil Cioran, iar temele prezentate (bătrânețea și moartea) pot însemna „spirit creator” 17), intensitatea lor fiind similară cu viața.

NOTE
1) Cf. Livius Ciocârlie, Bătrânețe și moarte în mileniul trei, București, Editura Humanitas, 2005, p. 155.
2) Cf. Emil Cioran, Pe culmile disperării, București, Editura Humanitas, 1998, p. 37.
3) Ibidem, p. 27.
4) Cf. Livius Ciocârlie, op. cit., pp. 161-162.
5) Cf. Emil Cioran, Cartea amăgirilor, București, Editura Humanitas, 2000, p. 124.
6) Cf. Livius Ciocârlie, op. cit., p. 162.
7) „Sunt atâți oameni pe care îi separă de moarte doar nostalgia ei !” (Cf. Emil Cioran, Amurgul gândurilor, Editura Humanitas, 1998, p. 9.)
8) Cf. Livius Ciocârlie, op. cit., p. 150.
9) Ibidem.
10) Ibidem, p. 149.
11) Ibidem, p. 165.
12) Cf. Emil Cioran, Tratat de descompunere. Traducere din franceză de Irina Mavrodin, București, Editura Humanitas, 1996, p. 20.
13) Ibidem.
14) Cf. Emil Cioran, Silogismele amărăciunii. Traducere din franceză de Nicolae Bârna, București, Editura Humanitas, 2002, p. 48.
15) Cf. Livius Ciocârlie, op. cit., p. 156.
16) Cf. Emil Cioran, Căderea în timp. Traducere din frnceză de Irina Mavrodin, București, Editura Humanitas, 1998, p. 123.
17) Cf. Livius Ciocârlie, op. cit., p. 164.