Deși pentru unii literați pare imposibil, există o clasificare a științelor (în viziunea lui Bergson) care situează poezia înaintea filozofiei ca importanță în deschiderea căilor spre cunoașterea universului și a modului de raportrea a naturii umane la acesta. Prin urmare meditației poetice i se atribuie o funcție cognitivă. Pentru a ascunde celor neinițiați tainele revelate poetului în cadrul actului creativ s-a trecut la poezia ermetică. Ermetismul poeziilor pe care le-am citit în ultimul timp pare să se constituie în cifrul cu care se deschid seifuri goale.
Nici măcar neliniștea poetului vizavi de incertitudinea condiției umane nu o găsim. Cel mai adesea dăm peste un vid luminat de un erotism excesiv. Funcția cognitivă a poeziei pare să fie uitată sau voit ignorată. Poeziile care nu sunt destul de ermetice pentru a ascunde marele vid interior prezintă declarații directe cum sunt cele de credință, adevărate imnuri închinate cuvintelor idolatrizate în religia oficială. Dar sunt cuvinte, nu stări: atât timp cât cuvântul nu are puterea de evocare a ceea ce denumește rămâne o determinare strict materială, goală de conținut ideatic.
Trebuie să recunosc poeziei actuale un merit: poate îndemna la meditație deschizând un cadru de fereastră spre univers și spre sine, totodată, fără a sugera însă și orizontul unde s-ar putea odihni privirea.