poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-03-17 | |
Elementele oniricității în Domnișoara Christina
Factura romanului neautenticist Domnișoara Christina nu este pe jumătate autobiografică, ca în cazul tehnicii narative a cărții prin care își făcuse debutul ca prozator în anul 1930, Isabel și apele diavolului. Romanul fantastic din 1937, cel mai celebru, tradus în zeci de limbi, nici măcar nu poate fi comparat, în structurarea sa, cu romanul « mai mult sau mai puțin fantastic », Lumina ce se stinge din 1934 – cum afirma autorul lor în prefața integralei Prozei fantastice în septembrie 1980; doar face parte dintr-un triptic romanesc al genului « literaturii fantastice (Domnișoara Christina, Șarpele, Secretul doctorului Honigberger) » ! Nu are nimic din « subiectivitatea » romanescă a celor două cărți de la începutul deceniului al IV-lea, amintite mai sus, desprinse prin tăierea părților autonome din originalul său Jurnal indian, din păcate pierdut prin deconstrucție sau revalorizare estetică. Mărturisirea memorialistică a lui Mircea Eliade despre modul frenetic, strict fantezist al scrierii în 1937 a Domnișoarei Christina (nicidecum generator de romane realist-psihologice ca Maitreyi, Întoarcerea din rai, Huliganii, Nuntă în cer) este clară : « scurt roman [...] fără incidențe autobiografice ». Mai mult, un reper al neautenticismului, ori al irealității faptelor și a inspirației epice pentru elaborarea romanului Domnișoara Christina îl constituie publicistica tânărului Eliade. Chiar și articolul « Strigoii... » (21 ian. 1938) din efemera reapariție a ziarului Cuvântul (inclus în așa-zisele Texte « legionare » și despre « românism », publicate tardiv de Mircea Handoca în 2001). Nu numai în articolele culturale dintre 1927-1937, ci și în articolul « Strigoii... », Eliade prețuia în opere mesajele artistice ale baladei Miorița de « întoarcere la normele românești », de pregătire zalmoxiană a morții « împăcate ». Se inspira din melancolia (barocă), respingând reveria, sterilitatea implicării culturale: « niciodată deznădejdea cumplită, niciodată tragicul considerat (cu preponderență în Occidentul nevitregit de istorie) ca o categorie fundamentală a condiției umane ». 1) Anotimpul primăvara seamănă, după publicistul Eliade, cu nestatornicia soartei neamului nostru. Înainte de orice echinocțiu, « strigoii » sau zilele tulburi din martie sau septembrie, simbolizând demonia sau exagerarea prerogativelor unor conducători ai țării, pot stăpâni mentalitatea doar în scurte vremi de bulversare politică. Domnișoara Christina este o operă epică cu unele sonorități contrapunctice de trecere spre o eternă primăvară spirituală dintr-o vară prea toridă. Alungarea, exorcizarea definitivă a strigoiului de către personajele masculine ale romanului (Egor, Nazarie, doctorul) face să dispară încremenirea legii implacabile a destinului, specifică neamurilor care nu cred în schimbarea ciclică a istoriei (câteodată nedreaptă sau binemeritată de ele), dar militează pentru revizionism, pentru începerea războaielor. Poporul român e dator să trăiască în permanentizarea începuturilor și schimbărilor, aspirând să întâlnească « o gură de rai », nefiind o națiune mare precum unele neamuri apusene care, după cum arată Eliade, tot în articolul « Strigoii... », « se solidarizează cu anotimpurile statornice: cu Vara și Iarna ». În Domnișoara Christina există un pasaj destul de lung cu implicații onirice-vizionare, visarea lui Prajan de către Egor. Semnificațiile sale pot sta la baza discutării felului în care Eliade privea controversele din lumea pictorilor bucureșteni. Vom compara un text din Rădăcinile românești ale lui Eliade M. L. Ricketts despre desființarea bruscă a cercului ”Forum”, care a prilejuit înființarea ”Criterionului” în 1932 cu pasajul oniric al visării lui Prajan și a tovarășilor săi – ”necunoscuții” (sau încă neconsacrații pictori suprarealiști) discutând aprins cu maestrul lor. Elementele onirice ale romanului sunt mult mai multe și implică o anumită similitudine cu problematizarea despre facerea adevăratei arte (ca în metaromanul Șantier din 1935). Nu se suprapun evenimentelor trăite de însuși autorul, cu excepția aluziei în visul cu Prajan la o ceartă dintre maestrul pictor cu foștii lui discipoli ce începuseră să cultive un alt stil. Dar acest pasaj de două pagini este plin de ambiguitate, polemica este doar văzută, nu și percepută sonor în visul lui Egor. Poate trimite la orice altă dizidență artistică, la vechea dispută dintre clasici și moderni (ca pe vremea lui Ch. Perrault, Racine, Corneille), având caracter de generalitate, nu implicații autobiografice. Dacă analizăm cum a fost criticat în perioada 1927-1932 și impulsionat creator însuși tânărul M. Eliade, ne dăm seama că nu păstra deloc ranchiună celor care îi aduceau tot felul de insulte mai ales pentru curajoasa, bogata sa activitate publicistică, care l-a propulsat până în 1933-1934 ca pe un redutabil șef de nouă generație. Discursivitatea colocvială, specifică ”Criterionului”, fusese anticipată de Eliade, cel care va da contemporanilor săi, multor critici din perioada interbelică impresia că se lua la mare întrecere sau că ar fi ținut ritmul doar cu inspirația lui de moment. Acuzându-l de misticism și de obscuritate a ideaticii Itinerarului spiritual (1927), Șerban Cioculescu este cel care a dat tonul concertantelor denigrări lansate în mod periodic după aceea asupra lui Eliade; cu preponderență în primul deceniu de cenzură culturală comunistă (1945-1955), putem observa cecitatea și mefiența abil ascunsă la mulți intelectuali, critici și prozatori români (Henry H. Sthal, Miron Radu Paraschivescu, etc.), care urmăreau, din interese de partid ori personale să minimalizeze contribuțiile culturale ale personalităților prestigioase din anii anteriori, pe singurul motiv că operele lor ar fi avut implicații ideologice. Suspiciunile formulate încă din 1927 de către Cioculescu la adresa ecoului pozitiv pe care îl puteau lua în mintea tinerimii paginile memorabile de debut editorial la douazeci de ani ale primului tenor al ortodoxiei mistice (cum este sarcastic « gratulat » Mircea Eliade : la vioara plină de rezonanță a Itinerarului spiritual !) ne apar nedrepte și răuvoitoare. Ne întrebăm acum ce anume era provocator în discursul publicistic eliadesc, de făcea să fie canalizate radicale luări de poziție contra, mai puțin pro, în ceea ce privea condeiul gazetăresc sau grava atitudine față de drama societății ale unui meditativ, talentat student, mai ales că se știa deja activitatea sa literar-științifică în presa de atunci, dar acuze virulente precum cele proferate de Cioculescu nu au nici un temei: "Nu fac acum procesul ortodoxiei, din punctul de vedere advers, ci îi cer tocmai să (se) conforme scopurilor sale și din mandarinat să condescindă la umilul apostolat, lestându-se de erudiția plurală și contradictorie, și de verbul savant sau literar. Pe de altă parte, progenitura spirituală a generației ortodoxe (de la ziare precum Gândirea sau Cuvântul, n.n.) quadragenare, tineretul ardent – fiii soarelui negru – , face ortodoxie din criza de pubertate și de creștere, necompromițând decât tocmai ortodoxia."2) Întocmai majorității articolelor lui M. Eminescu scrise în "Curierul de Iași" sau în "Timpul" cele semnate de Eliade, aparute în "Cuvântul" sau în alte publicații ale vremii, pot fi considerate veritabile eseuri pe diverse teme culturale. Problematica lor prezintă un interes imediat, chiar general valabil față de starea societății românești, fiecare nou eveniment fiint atent analizat, întors pe toate părțile. Perceperea fiecărei disfuncții din viața intelectuală a României dovedește exersarea continuă a puterii judecății drepte a lui Mircea Eliade asupra cauzalității ei ori asupra posibilităților de remediere: a) Continuitatea de gândire sau de acțiune cu generațiile anterioare ale oamenilor ce fuseseră artizanii Marii Uniri nu mai poate reprezenta decât un grav handicap pentru tânăra generație de atunci, cea de la 1927; se proclamă cu mult aplomb noncorformismul, curajul la libera opinie a celor care știau despre rara ocazie ivită în isoria patriei ca izbânzile spirituale să prevaleze, ori chiar să se dispenseze (față) de efortul etapei de constituire a statului român, de însămânțare (diseminare) a valorilor democrației, care se terminase deja odată cu crearea în acele luni ale celui de-al doilea pol de putere guvernamentală, în afară de liberalism afirmându-se și doctrina solidă a național-țărănismului; aceste cuceriri social-politice au de fapt ca "linii de orientare" experiențele individuale ale oricărui cetățean, mai ales ale intelectualității care se afla deja pe drumul afirmării: "contradicțiile sunt cărări ce duc la recunoașterea, la integrarea în viață și conștiința generației"3); b) Specializarea stiințifică de tip pozitivist a majorității lumii intelectuale are ca efect apariția spectrului "savantlâcului cu diplomă, catedră și laborator ce a uscat atâtea suflete de elită." Prioritatea din secolul XX va fi "obsesia sintezei", interdisciplinaritatea, viziunea largită asupra lumii contemporane ca dealtfel și asupra valorilor depozitate în trecut, prin mobilitate, încredere în idei pesonale progresiste, neobediente unor forme de gândire mai vechi, chiar dacă lor nu li s-a verificat încă importanța, în condițiile în care "diletantismul autentic implică sensibilitate și cultură artistică"4); c) Documentarismul, abstracționismul de tip "scientist" provocau la jumătatea secolului al XIX-lea un curent de colaborare în rândurile savanților, fiind cunoscut faptul ca noile discipline umaniste ca sociologia, psihologia sau arhivistica duseseră la studierea mult mai detaliată a fenomenelor culturale și la apariția școlilor știintifice, de exemplu în lingvistică, etnologie, economie; dar disputele dintre reprezentanții diverselor metode și orientări, primatul dat analizei sau experimentarilor pentru validarea noilor teorii, care începeau să transgreseze limitele unui singur domeniu, făceau ca pe vremea lui M. Eliade să se simtă acut "necesitatea sintezei universale, a rotunjirii, a sistematicii, a legiferării"5), precum și a intuiției geniale, a flerului critic ori a elanului creator ("diletantism filosofic" sau "diletantism autentic") ce urmau să inlocuiască metodele aplicative intemeiate pe inducții, pe catalogarea faptelor; d) Servindu-se numai de metode unilaterale cu reguli stricte, savanții se mulțumesc a ocoli "prea multe colțuri interzise cercetării luminoase, categorice și succinte"6). Nerecunoașterea de către acești "specialiști" într-un domeniu și a altor puncte de vedere, nepromovarea tinerelor talente în cercetarea de nivel înalt aveau ca efect strângerea de către ei doar a unor "rezultate mediocre" pe baza vechilor demersuri de investigare a obiectului disciplinei respective,"prin observație după observație". Eliade arăta că: "Singură știința nu mai satisface conștiința comună – torturată de necesitatea culturii, atmosferă spirituală cu multiple funcții. Nu e locul aici să cercetăm ființa culturii. Ceea ce trebuie să reținem, e faptul că savantul rămâne de cele mai multe ori alături de ea. Munca omului de știință pervertește echilibrul conștiinței. Cel dintâi element viciat e viziunea. Specialistul nu mai poate aprecia distanțele în cultură, și ajunge să nu mai poată distinge anumite peisaje. (...) Savantul nu valorifică realitatea și spiritul decât raportându-le la cercetările lui. De aici indecența cu care exagerează importanța științei. (...) Generația noastră, obsedată de echilibru și sinteză, nu poate fi mulțumită de munca stiințifică. (...) Dar noi năzuim să completăm viziunea științifică cu rezultatele altor funcțiuni.Vom putea înfăptui atunci acea atmosferă spirituală, cultura, fără de care nu e posibilă nici o creație, în nici un domeniu."7) Din aceste principii ce vor deveni peste cinci ani criterioniste, întâlnite în prima treime a acestei lucrări de mare succes, Itinerar spiritual, s-a născut un adevărat program cultural al conștientizării activității artistului, omului de stiință, filosofului din România. Demnitatea metafizică din discursurile de orice tip nu mai trebuie neglijată atât de mult, mai bine abandonându-se conformismul, acceptarea fără rezerve ori proteste a șablonizării demersurilor metodologice, creative. Domnișoara Christina prezintă doar sugestii metaromanești, în ce privește dârzenia masculină, păstrarea lucidității, a scepticismului lui Egor sau Nazarie față de contextul paranormal de la conac. Trimiterile intertextuale la Răscoala lui L. Rebreanu, la Demonii și Luceafărul lui M. Eminescu (de ce nu și la Demonii lui F. Dostoievski ?!) constituie problematica intelectuală pe fondul ezitării eroilor de a se victimiza. Dimensiunea metafizică și problematica metaromanului trebuie identificată în scrierile literare ale lui M. Eliade din perioada interbelică. Publicistica sa dintre anii 1927-1940 nu se confundă nicidecum cu ideile filosofului și istoricului religiilor de renume mondial care avea – și-și recunoștea până la sfârșitul vieții – o formație intelectuală bazată pe cultura arhaică și modernă a țării noastre. Putem zice, la modul metaforic, despre Eliade că prin scrisul lui a răsunat strigătul în pustie al unui Zarathustra valah, o chemare spre modelele paradigmatice ale vieții tuturor categoriilor de intelectuali, cum Platon își dorea să așeze temelii statului democratic atenian, apoi a întregii Elade prin centralismul de tip apollinic, prin primatul ori supremația cultului delphic; aceeași spiritualitate a întregii culturi din oicumena balcanică este reînvigorată de profetismul sau deplina încredere în viitorul neamului, care va reveni constant în toată opera publicistică a lui Eliade, fiind tema majoră a culegerii de articole postbelice Împotriva deznădejdii, în care el susținea faptul că, și după instaurarea comunismului în Romania, supraviețuirea civilizației noastre, ce avusese un regim democratic dintre cele mai avansate, ar constitui o probă a demnității fiecaruia. Fantasticul folcloric, magic al operelor din perioada interbelică scrise de M. Eliade are, ca și publicistica lui, o notă foarte novatoare: se cercetează potențialul ființei omului modern de a vibra, volitiv și emoțional, pe frecvențele de undă ale mentalității colective primitive, de a-și ancora fragila dar trufașa devenire intelectuală de stâncile absolutului și la malul realității observabile. După Petre Þuțea, autorul unei succinte însă foarte dense lucrări exegetice, Mircea Eliade (eseu), dimensiunea fantastică a operei beletristice eliadești ar reprezenta o oglindire a dimensiunii mitico-magice, ilustrată cu strălucire în tratate, articole și studii foarte bine documentate de istorie a religiilor ori de filosofie a culturii: "Fantasticul lui Mircea Eliade este formula estetică a spiritului magic. Acest spirit nu este lipsit de ambiguități, cum apare în general, deși el îl pune sub semnul gândirii mistice. Miturile aparțin acestei gândiri primitoare, nefiind plăsmuiri ale imaginației, ci modele paradigmatice, cu rădăcini transcendente ca ideile lui Platon." 8) De obicei, cei care dezapreciază meritele estetice ale prozei eliadești intenționează fie să supraliciteze aportul laturii metafizice, intâlnită – spun ei, dar de asemenea o susțin și cei care practică o critică impresionistă, a elogiului savantului – sub forma de axă ideatică, ce ar genera, în mod automat, anumite structuri narative defectuoase, incoerente stilistice etc., fie să dea idicii despre ipotetice ideologii în creația artistică a lui M. Eliade. Aceste două orientări ale acuzelor critice la adresa marelui prozator au drept consecință aruncarea unui stigmat penibil asupra unei contribuții remarcabile eliadești la intrarea literaturii noastre în circuitul valorilor universale. Astfel de critici, oricât s-ar strădui, nu reușesc să convingă publicul că s-ar baza pe unele argumentări solide, pe observații pertinente, ori pe concluzii logice, lege fiind pentru ei să pornească de la simple supoziții, chiar prejudecăți pentru a demonstra, prin inducție, ca în paginile operei eliadești se vor găsi elucubrații, aberații de gândire cu duiumul chiar și-n locurile unde cititorii s-ar aștepta mai puțin. Stârnește nedumerire, firește, dacă nu chiar revoltă, măcar nedumerire pretenția așa-zisului profesionalism al insțantei critice de a călăuzi autoritar cu tot felul de piste interpretative deschiderea receptiva normală a publicului cititor spre cărțile de orice gen scrise de Eliade. Limitele interpretării, cartea semioticianului și prozatorului Umberto Eco cuprinde atenționări bine argumentate pentru cei care intenționează să dea interpretări aberante mesajelor unor scrieri literare: "A apăra un principiu de interpretanță, și o dependență a acestuia de intentio operis, nu înseamnă desigur a exclude colaborarea destinatarului. Faptul însuși că a fost pusă construcția obiectului textual sub semnul conjecturilor venite din partea interpretului arată cât sunt de strâns legate intenția operei și intenția cititorului. A apăra interpretarea de utilizarea textului nu înseamnă că textele nu pot fi utilizate. Însă a uza liber de ele nu are nimic de a face cu interpretarea lor, întrucât, atât interpretarea cât și uzul, presupun totdeauna o raportare la textul-sursă, dacă nu de altceva, măcar ca pretext."9) Claviatura interpretativă ce ar răsuna limpede numai dacă se respectă de către virtuozul clapelor și partitura compozitorului, cu didascaliile de pe marginea portativelor sau textelor eliadesti, nu poate fi bătută în neștire de criticii demolatori ai unei monumentale opere beletristice dar și publicistice. Aceasta, pentru că în viitorul imediat s-ar instala un vacarm de nedescris al receptării actuale și pentru operele altor criterioniști, acuzați că ar fi exprimat idei care perverteau tinerimea. Cel mai elocvent caz de critică acerbă a operei lui Mircea Eliade, nefondată decât pe simple speculații sau închipuiri proprii este cel al Ilinei Gregori. În capitolul "Un avertisment? O presimțire funestă" din cartea ei Studii literare. Eminescu la Berlin. Mircea Eliade: Trei analize autoarea se pretinde posesoarea unei voci deja recunoscute în peisajul criticii literare mondiale, pline de reinterpretări ale unor opere scrise când ascensiunea regimurilor fasciste era în toi (în anii '30), peisaj amenințat tot mai mult cu o poluare iminentă prin discursul șablonard, angajat altor interese decât cele strict estetice. Ilina Gregori neagă de la începutul capitolului caracterul fantastic și tema erotică ale romanului "Domnișoara Christina", sfidând grosolan valoroasele demersuri critice românești de exegeză a operei eliadești: "Recepția prozei lui Eliade, cu fracturile și distorsiunile care o caracterizează, explică desigur de ce interpretările de până acum, de altfel destul de puține la numar, ale Domnișoarei Christina nu s-au hazardat dincolo de prim-planul erotic al romanului. În conjunctura actuală a culturii române o asemenea cecitate a devenit curabilă."10) În prefața la acest roman, în 1996, criticul Sorin Alexandrescu atrăgea atenția publicului cititor al lui Eliade că "Domnișoara Christina" a fost scris într-o manieră fantastică neinfluențată încă de problematica teoretică, care transpare în multe alte romane sau din publicistica din anii '30. Acest prozator își schimba stilul, formula structurii narative foarte mult: "Numai că acum, spre deosebire de toate celelalte scrieri fantastice, nu întâlnim în țesătura epicului nici dialectica sacru – profan, nici problematica teoretică, familiară orientalistului, precum caracterul iluzoriu al spațiului și timpului din Nopți la Serampore sau conceptul de om total din Șarpele. Conflictul nu mai apare din confruntarea dintre două supraforțe de mare generalitate, Viața și Moartea. De altfel, de n-ar fi atmosfera intens magică a textului, ne-am putea gândi chiar la o parabolă."11) Sens parabolic al romanului nu există: o alt fel de erotică maladive. Dar despre acesta îl acuzau unii critici foarte pudibonzi pe Eliade, că ar fi nici mai mult, nici mai puțin un adept al marchizului de Sade în romane "pornografice" ca Isabel și apele diavolului (1930), Întoarcerea din rai (1934), Lumina ce se stinge (1934), Șantier (1935) și Huliganii (1936). Mesajul romanului simili-gotic nu poate fi de asemenea, nici sensul unei revolte individuale antidemocratice, ci se bazează pe motivul artistic din estetica barocului, antagonismul dintre viață și moarte. Non-viața nu caracterizează decât la nivel subconștient în Domnișoara Christina pe actanții principali, care ar trebui să reacționeze, dar nu au cum, pentru că se văd copleșiți, dezarmați de forțele întunericului. Fantoma Christinei este ea însăși non-viața, n-are nici o legătură cu vreun spirit al veacului, seculum. Nu-i nici o idee a anarhicului, adică a eliberării de constrângeri sociale. Spectralitatea acestui personaj feminin, care este numai convenție literară, nu și obsesie, concupiscență, idealism iluzoriu pentru Egor și Nazarie, nu are rostul de ademenire a lor decât spre a fi total alungată prin eroismul sau virilitatea masculină căreia Mircea Eliade îi făcea, înca din 1928 "apologia" în una dintre puținele lui colaborări cu redacția de la "Gândirea" din Cluj. În cartea sa, Ilina Gregori explică prin teorii foarte pernicioase, că ar fi vorba de persistența în epoca interbelică, dar și acum, în critica din mileniul al III-lea, a două mentalități ori viziuni receptive antagonice, mai exact "acțiunea sistematic-distructivă, masiv acuzatoare și infamantă a istoriografiei antiburgheze pe de o parte, reacția defensiv-protecționistă pe de alta, concretizată în tabuurile instituite tacit în jurul acestei varste, transformate astfel într-un paradis pierdut.", propunând "o lectură ne-fragmentară, atentă așadar și la posibilele aluzii politice"12), ceea ce deja va îngroșa gluma. Noua lectură gregoriană a creațiilor beletristice eliadești de la sfârșitul deceniului al IV-lea va ignora interpretarea fantastică sau de roman gotic a Domnișoarei Christina. Ilina Gregori observă în analizarea acestei opere a lui Eliade chiar "avertismentul la adresa guvernanților care lăsau țara pradă unei monstruoase hemofilii", o "sumbră profeție, anunțând apropiata reînnoire prin violență și teroare a nației", "o viziune de coșmar, născută din angoasele autorului și din nevoia de a le domina trăindu-le imaginar în forme hiperbolice, excesive, paroxistice", sau, în fine, un "document ca atare al seismelor interioare antrenate de convertirea legionară?".13) Insinuările Ilinei Gregori dovedesc de fapt că practică o interpretare eronată, sociologică și psihiatrică (nici măcar psihanalitică) a textului eliadesc, conotând sexual istoria noastră de la sfârșitul democrației interbelice. Mircea Eliade prevedea într-o mică paranteză din articolul "Viitorul inteligenției?..."(20 ianuarie 1935) apariția unor astfel de false interpretări ale unor scrieri epice lipsite de mesaj politic, social sau ideologic: "A cunoaște unei știinte nu înseamnă numaidecât a fi versat în acea știință. Înseamnă, însă, că te poți mișca oricând pe planul ei, că știi cum s-o situezi în economia cunoașterii generale. Înseamnă, mai ales, că nu vei cădea niciodată în păcatul confuziei planurilor – păcat în care cad chiar (interpretarea sociologică a fenomenului estetic, interpretarea sexuală a istoriei etc.) Autorii acesor monstruozități sunt câteodată foarte erudiți ; cărora le lipsește, însă, inteligența, singura care te poate apăra de o confuzie a planurilor."14) Romanul Domnișoara Christina nu poate fi receptat ca scriere-parabolă – în mod similar cu Procesul lui Franz Kafka – , dar cu efecte ricoșând împotriva unei clase politice a liberarilor sau a național-țărăniștilor. Aceștia erau prezenți atunci în posturile - cheie ale guvernării, administrației, în parlamentul României, unii intrând în grațiile regelui, alții sfidându-l. Dar regimul era democratic înainte de anul 1938 și Mircea Eliade nu avea nici un motiv să scrie un roman politic de tip parabolă, precum cele ale lui F. Kafka, B. Brecht, E. Junger, H. Hesse etc. Dacă ne referim doar la psihologia celor două personaje centrale, Egor și Nazarie vor rezista asaltului lumii demonilor, pe care nu-l pot stăvili de la bun început, deoarece moșia, conacul, împrejurimile unde își petrec timpul liber erau demult spații blestemate. Ca și în piesele lui Blaga (Tulburarea apelor, Meșterul Manole, Cruciada copiilor) asistăm la un mister medieval, bogumilismul. Acesta era o doctrină, o ”credință sângeroasă” atât în Dumnezeu cât și în Satanail, o ieșire din firesc, o anomalie de sorginte cărturărească în spiritualitatea folclorului nostru, exact ca legendele despre strigoi din romanul lui Eliade Domnișoara Christina. Este o diferență sesizabilă între mitul zburătorului, care a fost fructificat nu doar de literetura orală, ci și de romanticii din Europa Rasăriteană (Lermontov - Demonul, Ion H. Rădulescu - "Sburătorul", M. Eminescu - "Luceafărul", "Călin (File din poveste)" etc.) și mitul strigoiului cu circulație universală mult mai veche, oglindit mai ales în literatura modernă occidentală. Eliade creează în roman o atmosferă de tensiune, de teroare resimțită la maximum odată cu primele apariții vampirice ale domnișoarei Christina, nepunându-și problema unei aderări treptate la miraculos, printr-un psihic bulversat, din partea eroilor Egor, Nazarie sau Simina. Aceasta, în ciuda vârstei adolescentine, nu poate nicidecum să se împotrivească, să ezite (termenul lansat de Tzvetan Todorov din Introducere în literatura fantastică) sau să se înspăimânte preluând însemnele nefaste ale "inimii fantasticului", investigate de Rogère Caillois, dat fiind faptul că ea ar fi mediumul prin care se manifestă puterea numenală malefică. Aparițiile nocturne ale Christinei, adevăratele dezlănțuri diurne, crepusculare ale lumii spiritelor sortite răzbunării pe cei vii, nu au semnificație aparte, ci implică drept reacție umană doar funcția lor de a fi exorcizate din comunitatea cu mentalități străvechi. Nicidecum nu am concluziona că personajul fictiv Christina este zeița rebeliunii anarhice, anticipată de răscoala din 1907 – când această fiică mai mare a doamnei Moscu fusese ucisă, sau că ar avea viață autonomă, cum Ilina Gregori insinua comparând ispitirea onirică a lui Egor și îngrozirea lui Nazarie de către femeia-strigoi cu sloganele și intimidările de ordin ideologic ale mișcării legionare. Afirmațiile Ilinei Gregori frizează ridicolul când descalifică din punct de vedere estetic romanul din 1936, "Domnișoara Christina", ca cel mai slab din creația eliadescă, adiacent criticând și romanul din anul următor, "Șarpele", tot din prisma eticii sociale: "Poate că emoțiile acestui sejur la Berlin, peisajul capitalei naziste cu cromatica lui halucinantă, combinate cu autohtonă, manifestată prin recentul acces , au alimentat pe căi subterane imaginația lui Eliade de-a lungul celor două săptămâni de transă în care s-a născut, după afirmațiile lui, Domnișoara Christina – cea mai neagră dintre prozele care-i poartă numele. Chiar dacă intențiile reale ale autorului rămân de ne-reconstituit (...), mi se pare neîndoielnic că această carte a fost receptată la apariție – cu sau fară voia autorului – și ca un mesaj transliterar, de actualitate imediată."15) Eliade, prin a doua vizită de studii la Berlin, în a doua parte a verii anului 1936, se convinsese de tendința sau plănuirea diabolică a hegemoniei europene pe care o afișa poporul german și Hitler în acea perioadă a Jocurilor Olimpice. El nu a avut timp, n-a vrut să fie “sensibilizat” ideologic în vederea “angajarării” naziste cum crede Florin Þurcanu. În lucrarea acestuia, bine documentată, dar intitulată peiorativ Mircea Eliade: prizonierul istoriei (publicată mai întâi în Franța – 2003, trad. rom. 2005) și cu cele mai virulente acuze și dovezi răstălmăcite că Eliade ar fi fost șeful tinerimii intelectuale legionare, există un pasaj în care criticul român se contrazice singur, folosind ca argumentare ale tezei pro-legionarismului o scrisoare-mărturie. Credem însă că Eliade se dovedește total apolitic, foarte critic în scurta informare despre o execuție legionară, trimisă în data de 24 iulie din Capitala Reichului spre a servi drept învățătură de minte lui Cioran: ”Ocupația sa principală, ca și cu doi ani în urmă, era studiul la Stastbibliothek (corect “Stadtbibliothek”, n. n.) – însă sensibilitatea sa politică se schimbase față de 1934. Atmosfera pe care regimul nazist o crease în jurul pregătirilor și desfășurării Jocurilor Olimpice pare să-l fi impresionat. « Ciudat cum fenomenul german te silește să gândești politic. Dacă aș sta un an aici, aș face și eu politică militantă », îi scrie lui Cioran pe 24 iulie. Dar adaugă imediat, evocând uciderea barbară a unui disident al Gărzii de Fier de către foștii săi camarazi : « M-au dezgustat însă împrejurările asasinării lui Stelescu. Nu se suprimă un adversar când e singur la spital, într-un pat, fără apărare. Să avem pardon ! » Fost deputat al Gărzii de Fier, Mihail Stelescu fusese ciuruit de gloanțe, o săptămână mai devreme, de un comando alcătuit din zece legionari, studenți la teologie, pe când se afla internat în așteptarea unei intervenții chirurgicale. Ucigașii, pe care Garda îi va onora sub numele de , se predaseră apoi poliției. În curând va fi evident că acest episod, deși « dezgustător », nu l-a determinat pe Eliade să reflecteze mai mult asupra consecințelor mesajului « mesianic » al lui Codreanu. Aceasta se explică, în parte, prin noua relație pe care o are, de acum înainte, ca [sic !, de fapt « cu »] violența politică din jurul său’’ 16) Păguboase mai sunt exprimările, aceste răstălmăciri pentru un fals exeget eliadesc. Cu școlirea la Sorbona se mândrește Fl. Þurcanu ! Părerile politice ale lui Mircea Eliade nu se schimbau de la o zi la alta, cum insinuează Þurcanu aici, în capitolul « Angajamentul », ca și în cel precedent, « Yoghinul și legionarul ». Gandhismul, participarea doctorandului Eliade la nonviolenta mișcare revendicativă pentru drepturile naționale indiene, începută chiar la începutul deceniului al IV-lea, nu are nimic de-a face cu admirația ori impasibilitatea lui (semnalată de Florin Þurcanu) vis-à-vis de acel terorism al unor naționaliști indieni (nepasiviști) ce respingeau tactica ahimsa. Eliade, acuzatorul reacționarului colonialism britanic dar și al terorismului islamic sau hindus din India interbelică în metaromanul Șantier (cap. « Intermezzo »), nu-și încălca flagrant, cum cred I. Gregori și Fl. Þurcanu, nonangajamentul politic, despre care insista atât în publicistică. Ca politician, Eliade va candida în decembrie 1937 pentru un loc în parlament, dar pentru cauza unui partid de dreapta, sperând înființarea unui veritabil pol puternic de dreapta și de aceea se adresa unui electorat eteroclit, deci și legionarilor mai cultivați, ori simpatizanților atât ai Gărzii de Fier cât și ai politicii înclinând spre dreapta a P.N.Þ.-ului. Aceste două forțe politice ar fi putut la începutul anului 1938 să creeze guvernul – după analiza alegerilor emisă atent de Sorin Alexandrescu în a doua parte a cărții Paradoxul român (1998). Însă regele s-a speriat de o posibilă nerecunoaștere diplomatică a acestuia de către statele democratice occidentale, generând neașteptata criză politică, până în martie când a început regimul autoritar (mai mult dictatorial) monarhic. Nu putem înțelege gândirea interpretativă a lui Fl. Þurcanu, pentru că el arată ca inconsistente ideile « Criterionului » sau ale programului cultural susținut de M. Eliade până în anul 1942 pe teritoriul patriei sale, continuat și în anii exilului, tot printr-o publicistică fără conotații de extremă dreapta. Distanța, împotrivirea fermă a lui Eliade în perioada postbelică față de foștii legionari, încă militanți în exil, este un indiciu al dezavuării ”actelor lor culturale” minore, aspect semnalat încă din 1937 în articolul pamfletar despre literatura legionară. De unde ar reieși atunci la un tânăr intelectual, aflat două luni de zile la Berlin, doar pentru finalizarea documentară a tratatului său despre yoga, ura față de guvernanții din țară ? După opinia lui Þurcanu, ar fi fost cauzată de scandalul universitar stârnit la apariția romanului Domnișoara Christina. Că nu i se mai dăduse permisiunea de a înființa la București un centru de studii orientale precum cel al lui lui Giussepe Tucci din Italia ! Dacă am continua să fabulăm pe marginea vieții sau textelor lui Eliade, atunci "mesajul transliterar" al invocării animalului totemic de către eroii narativi din Șarpele, veniți în sala de sub lacul din apropierea Capitalei ar fi un soi de "hemofilie" - de absorție a unui "fluid spiritual" eliadesc - cum scrie autoarea celor Trei analize, Ilina Gregori. Fluidul, în concepțiile ei, ar constitui fie inspirația din "actualitatea imediată", din lozincile legionare, fie mesajul de adâncime, nucleul epic al unor astfel de romane formal fantastice, pe care le consideră însă pamfletare, elaborate machiavelic de "un Eliade, capul necontestat și ideologul , magnetizat dintotdeauna, cum prea bine se știe, de conștiința destinului său inconfundabil, dublată de un cult dus, uneori, până la ostentație, al autenticității. Mult mai firesc mi se pare să presupunem că și în perioada care ne interesează aici, activitatea lui Eliade era irigata în toate ramificațiile ei de un fluid spiritual unic."17) Tot autoarea unor astfel de afirmații ilogice insinuează că scurta călătorie a lui Eliade în Capitala Reichului din 1936 s-ar fi soldat cu instruirea lui pentru a deveni agent nazist. N-are rost pomenirea altor idei fanteziste ale acestei versate detractoare a operei lui Mircea Eliade. În concluzie, despre "analizarea" bizară a romanului Domnișoara Christina făcută de Ilina Gregori s-ar potrivi simpla obiecție că această scriere nu-i un roman-parabolă, un roman-pamflet, sau un manifest legionar. Acest pseudo-critic – care are încă onoarea de a preda româna la un nivel universitar chiar în Germania – ar face mai bine dacă și-ar vedea lipsurile de sintetizare a gândirii sale critice și nu ar fragmenta, pisând ca pe usturoi mesajul pretins integral al acestui "scurt roman (...) fără incidențe autobiografice", cum îl caracteriza însuși autorul lui în Amintiri. Dând acest citat din Eliade, Ilina Gregori vrea să-l contrazică, arătându-i ca la spiritist că, măcar inconștient, ar fi realizat un roman demascator al vampirismului politic asmuțit asupra coruptei clase burgheze de către legionari. Dacă luăm ca etalon ceea ce spune Umberto Eco despre sursele imaginative ale unei interpretări critice eronate (în genul analizelor Ilinei Gregori), am urmări atent terminologia de sancționare a abordărilor critice care nu țin cont de intentio operis, ci de confruntări abuzive cu surse documentare despre evoluția vieții unui scriitor influențat de climatul politic. Am putea numi pseudo-analizarea textelor eliadești, întreprinsă de către mulții detractori din critica din străinătate și de aici, "supraevaluarea indiciilor care se naște adesea dintr-un exces de uimire", "adică din acea propensiune spre a considera semnificative elementele care sar imediat în ochi."18) Scriind, Eliade nu trăia angoase depresiv-maniacale și nu-și bătea joc de clasa politică burgheză românească. Despre adevărata "cecitate a criticii", aplicabilă în cazul de față chiar autoarei acestei expresii, Ilinei Gregori, același Umberto Eco arăta în Limitele interpretării că pertinizarea falsă dată unor idei de ordin fantezist de către teoreticienii inducției științifice este un defect major al celor care nu stăpânesc bine "gândirea hermetică". Aceasta, dacă e utilizată fals, "excedă tocmai în practicile de interpretare suspicioasă, potrivit unor principii de ușurință care se regăsesc în toate textele acestei tradiții", iar "pentru a construi cu orice preț arhetipul de negăsit, nu rareori semioza hermetică, ca probă pentru propria-i ipoteză, folosește date nedocumentate, mărturii neprecise, fondate pe . Artificiu care nu este simțit ca nelegitim într-un cadru mistic în care știrea e luată de bună."19) Tulburarea trupului hipnotizat al Siminei ori lupta grea cu o moarte timpurie dusă de sora ei mai mare, Sanda, dar și « cumplita silă de sine », « de viață », a pictorului Egor înspre momentul crucial al răpirii sale în hrubă de către forța strigoaicei, cât și ademenitorul joc adolescentin al Siminei îl fac pe pictor a « nu avea deloc putere. Nu avea nici măcar puterea să o privească în ochi » 20) . Aceste indicii ale oniricității epice ne duc cu gândul la misterele medievale. Nu mai puțin la cele eleuzine. Îngerul morții are pentru actantul romanului, Egor, o proiecție onirică – Christina – dar și alte trei ipostazieri în starea de veghe : doamna Moscu și cele două fete ale ei, pe care le atrăsese în ceremonialul rechemării la viață a Christinei, din cauză că nu putea accepta, în nebunia sa, moartea din 1907 a primei sale fiice. Îngerul adevărat sau sprijinul spiritual al eroului este « necunoscutul care vorbea », « prietenul lui, Radu Prajan, mort demult, mort într-un accident stupid de stradă ». El îi apare însoțit de « încă vreo câțiva necunoscuți », dar cu precădere de fostul lor « profesor » 21), un inițiat ce nu poate fi auzit, un vizionar al artei moderne care-l călăuzește pe Egor din lumea morților. Întruchipările demonicului sub formele lascivității de Luceafăr feminin ale Christinei reprezintă semnalul începerii unei probe decisive, a maturizării sale depline de ordin spiritual. El trebuie să se implice în destrămarea rețelelor malefice, iar ca artist trebuie să reînceapă a crea cu totul altfel decât înainte. Arta reprezentării pur mimetice din pictura noastră tradițională, idilizantă îl făcuse să lase pensula și să fugă un timp de șevalet, să caute subiecte pentru tablouri dincolo de universul campestru, în trăiri cutremurătoare. Recuperarea statutului de pictor presupune luptă interioară, exact precum autorul Domnișoarei Christina se căiește în Jurnal că intenționase să renunțe la artă pentru alte domenii (La țigănci are certe elemente autobiografice, prin faptul că e scrisă la patruzeci și nouă de ani – cât are și profesorul Gavrilescu – , chiar pierderea lui Hildegard putând fi reminiscența despărțirii de Maitreyi Dévi). Prevenitorul glas al prietenului decedat, apărut în visul lui Egor, îl anunță că până și morții ca el se păzesc, (în timpul aparițiilor fulgurente pe pâmânt sub o pelerină pentru îmbărbătarea celor vii) de întâlnirea Christinei, duhul veșnic neadormit. Visul cu Prejan arată rosturile trudei unui creator de mare talent, de a se alinia tendințelor de abstractizare și redării « tehnice », « sintetice », criptografice a realității. Nu doar în limbajul pictural. Pledoaria ținută de confratele artist decedat nu este descrisă nici măcar succint, în linii mari, fiind vorba de metoda picturală onirică pe care Egor o va descoperi în cariera sa de unul singur, privind mai întâi în vis la suprarealista creștere a părului acestuia : « L-a recunoscut după glas și după emoția cu care vorbea despre lăzi. Așa vorbea Prajan și în viață ; îi plăceau uleiurile, văpselele, pentru mirosurile lor complicate și tari, [...] care aminteau de cutii, de lăzi, de tot ce e adus de undeva de departe, dintr-un port exotic sau dintr-o fabrică... Ce schimbat era totuși, acum, Radu Prejan... Dacă n-ar fi fost glasul lui și cuvintele lui, Egor nu l-ar fi putut recunoaște. Părul îi crescuse acum lung, atât de lung, încât uneori i se părea că are plete pe umeri. La fiecare mișcare a capului, îi fluturau în dreptul obrazului, aproape acoperindu-i urechile. Vorbea necontenit cu profesorul, fără să-l bage în seamă pe Egor. Nerăbdarea lui Egor creștea cu fiecare vorbă spusă. » 22) De ce nu voia Prajan să fie « recunoscut » sub « pelerina » părului crescut în mărimea celui « de femeie » după moartea sa ? Simbolistica onirică este clară : nu mai era decât entitate angelică. Iar dematerializarea corporală îl oprea să poposească mult, pentru a-l preveni pe Egor. Duhul Christinei se anunța prin mirosul teluric extrem de insidios al violetelor. Acest duh reprezenta « marea primejdie ». Atmosfera evanescenței imaginilor « necunoscuților » visați (reamintiți) care-l însoțiseră pe Radu Prajan provoacă, prin resimțirea beatitudinii creației, un dialog interior nimicitor al lui Egor cu sinele său sterp recent căpătat ; anunță încheierea bruscă a inactivității prin balsamul sufletesc al mesajului oniric al viziunii, dătător de speranțe că i se vor întoarce inspirația, energiile: « [...] Alături de Prajan erau acum și profesorul, și încă vreo câțiva necunoscuți – toți înspăimântați de ceva care se petrecea sub ochii lor, ceva care se petrecea poate chiar în spatele lui Egor, căci Egor nu vedea nimic, ci îi privea doar uluit de groaza lor, de brusca lor îndepărtare. În jurul lui Egor obiectele se abureau, se ștergeau. Începea și pe el să-l cuprindă frica. Întoarse capul și întâlni alături trupul domnișoarei Christina. Îi zâmbea, ca în tabloul lui Mirea. [...] - Plecați ! Porunci domnișoara Christina, încruntându-se și ridicând încet brațul către Prajan. » 23) Uitarea menirii artistului, de continuitate a efortului creator divin, compromisurile comerciale față de arta picturală pe care Egor le observase din tabloul prea realist al lui Mirea, ce o reprezenta pe Christina în vechile convenții, grotesc, la o scară 1 : 1, îl fac pe eroul romanului să simtă un veritabil protest interior împotriva realismului din pictura românească, anacronic în primul deceniu al secolului XX, precum simțise și Ștefan Luchian, care a militat primul împotriva școlii academice. Visul lui Egor se tulbură, mesajul « necunoscuților » este obnubilat de o viziune a instalării peste o lume de îngeri a coșmarului, asemănător picturilor Margaretei Sterian de grupuri umane onirice și de basm, într-o evanescență ireală a culorilor și contururilor trupești : « Într-adevăr, decorul se schimbase brusc. Porunca domnișoarei Christina alungase umbrele, alungase obrazul schimbat al lui Prajan, topise pereții camerei streine. Egor privi de jur împrejur uluit. Căută ușa de care se rezemase cu câteva minute înainte. Totul dispăruse fără înțeles. Se afla în odaia lui ; recunoștea cu uimire fiecare obiect. O lumină ciudată, care nu era nici de zi, nici lumină de lampă. [...] Se apropiase atât de mult, încât Egor simți un insuportabil parfum de violete învăluindu-l. Voi să se dea un pas înapoi, însă Christina îl apucă de braț, reținându-l. » 24) Acest important episod descriptiv în care cele două vise tainice, stranii (cel paridisiac și cel al terorii Christinei) avute de Egor încă se luptă în inconșientul său, se pare că reprezintă metamorfozarea insesizabilă beletristică a unui eveniment cultural, pe care Eliade și-l amintea adeseori – crearea în anul 1932 a mișcării Criterion din cenușa cenaclului de pictură Forum , al cărui grup de membri se spărsese în urma certei dintre Ionel Jianu (inițiatorul mișcării Forum) și un tănăr artist mai avangardist, Paul Sterian. Discuția, controversele artiștilor par a fi amintirea uneia foarte virulente, « necontenite » în primul vis. Cearta îi are ca protagoniști onirici pe Radu Prajan și pe profesor, adică și pe maestrul grupului de pictori Înșiși « necunoscuții » devin parcă instantaneu, în vis, prietenii intimi ai lui Egor. Mac Linscott Ricketts scria în Rădăcinile românești ale lui Mircea Eliade : « Ionel Jianu, inițiatorul grupului Forum , critic de artă și avocat, a dezvăluit ulterior ce se întâmplase între începutul și sfârșitul lunii septembrie, astfel încât acesta dispăruse, lăsând locul Criterion-ului. Se pare că el și Paul Sterian, un alt membru al grupului de tineri care frecventau întâlnirile, se certaseră peste vară, datorită unei recenzii nefavorabile, pe care o făcuse Jianu unei expoziții de artă a Margaretei Sterian, soția lui Paul. Sterian l-a înjurat pe Jianu în plină stradă și acesta l-a provocat la duel. Sterian a refuzat și a urmat o aprinsă polemică în presă, asupra legitimității acestui obicei (duelul). În septembrie, soția lui Jianu a fost internată în spital câteva săptămâni și el a stat la căpătâiul ei în toată această perioadă. Când a reieșit în viața publică, Jianu a aflat că grupul său, Forum, fusese dizolvat și în locul lui se constituise asociația Criterion ». 25) De la critica impresionistă până la cea academică, detractorii prozatorului au o fixație: de a psihanaliza obsesiile patologice ale unui creator literar ce s-ar fi înregimentat în mișcarea legionară, apoi în cea neonazistă. Fiind cel mai îndrăgit scriitor român în perioada interbelică, cu apariții editoriale de parcă nu se termina tot ce a vrut a ne comunica, epuizându-se și azi cărțile lui retipărite chiar dacă edițiile romanelor, Eliade nu va fi receptat vreodată negativ de către fidelii lui cititori, datotită faptului că beneficiază și de atenția interpretărilor unor critici de o vastă cultură umanistico-știintifică, emuli ai săi întru profesionalism, întru probitate a activității lor culturale. Nu se creează un nou mit în literatura romană, asemănător celui eminescian, pentru că vom ști exact cine a fost Eliade, cum și cât a scris, emoționându-se doar la modul estetic. Se recuperează cu demnitate metafizică (cum spunea despre el Þuțea) posibilul model de conduită intelectuală pentru noul mileniu. Note 1) M. Eliade, art. “Strigoii…”, în Textele “legionare” și despre “românism”, (“Cuvânt înainte” de M. Handoca), Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2001, pp. 70-71; 2) Ș. Cioculescu, art. "Între ortodoxie și spiritualitate", apud M. Eliade, profetism românesc, vol. I, Ed. Roza Vanturilor, București, 1990, p. 74; 3) M. Eliade, art. "Critica diletantismului" din Profetism românesc, vol. I, pp. 23-27; 4) Idem, art. "Între catedră și laborator", op. cit., p. 31-35; 5) Idem, art. "Experiențele", op. cit., pp.35-39; 6), 7) Idem, art. "Cultura", op. cit., pp. 39-43; 8) P. Þuțea, "Mircea Eliade (Eseu)", Ed. Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 1992, p. 36; 9) U. Eco, Limitele interpretării (trad. Ștefania Mincu și Daniela Bucșa), Ed. Pontica, Constanța, 1996, p. 41; 10) I. Gregori, Studii literare. Eminescu la Berlin. Mircea Eliade: Trei analize, Ed. Fundației culturale române, Bucuresti, 2002, p. 140; 11) S. Alexandrescu, "Prefață" la M. Eliade - "Domnișoara Christina", editura Minerva (col. B. P. T.), București, 1996, p. VII; 12) I. Gregori, op. cit., p. 140; 13) Ibidem, pp. 142-143; 14) M. Eliade, art. "Viitorul inteligenței?...", op. cit., vol. II, p. 50; 15) I. Gregori, op. cit, p. 142; 16) Fl. Þurcanu, Mircea Eliade: prizonierul istoriei (trad. din franceză de M. Anghel și D. Dodu, pref. de Z. Petre), Ed. Humanitas, București, 2005, pp. 333-334 ; 17) I. Gregori, op. cit., p. 142; 18) U. Eco, op. cit., p. 98; 19) Ibidem, pp. 98- 100. 20) M. Eliade, Proza fantastică, vol. I (“Domnișoara Christina”), Ed. Fundației culturale române, București, 1991, p. 96; 21) Ibidem, pp. 52-53; 22) Ibidem, p. 52; 23) Ibidem, p. 53; 24) Ibidem, pp. 53-54; 25) M. L. Ricketts, Rădăcinile românești ale lui Mircea Eliade, vol. I -“Copilăria și tinerețea (1907-1933)”, (trad. rom. de V. Stănescu și M. Gligor), Ed. Criterion Publishing, București, 2004, p. 502. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate