poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-03-17 | |
PAȘII POETULUI (Lucian Blaga)
POEZIA lui Lucian Blaga reprezintă, dacă exceptăm contribuția românească la inițierea mișcării dadaiste, primul moment de sincronizare evidentă și radicală cu literatura europeană. Fiul preotului Isidor din Lancrăm, care-și începuse, așa cum afirmă în „Hronicul și cântecul vârstelor”, existența „sub semnul unei fabuloase absențe a cuvântului”, debuta la numai 15 ani, în limba lui Octavian Goga. În poeziile sale intitulate „Pe țărm” și „Noapte”, recunoaștem, cum el însuși spune, evocând momentul primelor tentative de a-și vedea numele tipărit în reviste, „tipare prozodice curente”, dar mai ales structuri lexicale specifice poetului din Rășinari, funcționând pur retoric: „Și în deșert se luptă ochii/ În lacrimi să cuprindă zarea,/ Căci întuneric mi-i îneacă/ Și mi se tulbură cărarea.// Mi-ești drag-acum, tu, noapte sfântă,/ Cu plânsul tău domol de stele,/ Căci porți în firea ta curată/ Comoara visurilor mele [...]”. În perioada acestor încercări literare, așadar la începutul secolului al XX-lea, principalul curent înnoitor în poezia română era simbolismul, inaugurat teoretic, la sfârșitul veacului anterior, de Alexandru Macedonski și manifestat ca reacție antisămănătoristă. Față de poezia clasicizantă a tradiției, ieșită din hlamida lui Coșbuc, susținută de Vlahuță și Nicolae Iorga și ilustrată de o puzderie de autori mărunți, dar și de Șt. O. Iosif sau Octavian Goga, simbolismul apărea ca o reacție modernă și citadină. Sămănătorismul însuși avea să evolueze, după primul război, în tradiționalism, care este însă, conform aserțiunii călinesciene, „o formă de modernism”. Tânărul ardelean știa însă prea puțin despre încercările simboliștilor din Regat, cu atât mai mult cu cât cel mai important dintre ei, George Bacovia, care publica în 1916 volumul „Plumb”, era un necunoscut și avea să se impună, efectiv, ca mare poet, abia după moarte. Va lua totuși cunoștință, după propria-i mărturisire, de noii poeți români, prin colegul său de liceu, Aron Cotruș, astfel că începe să nutrească, împreună cu acesta, „aspirații spre substanțe și forme mai puțin uzate” decât acelea care puteau fi găsite în revistele ardelene. Momentul decisiv, cu adevărat catalitic, pentru evoluția poeziei sale, înscrisă la începuturi în cadrele sămănătorismului ardelean, va fi receptarea mesajului expresionist. Expresionismul, anticipat de originala și încă șocanta pictură a lui Van Gogh, la care tânărul Blaga se va referi în eseurile sale, exprimându-și, pe această cale, și opțiunea estetică, dar și de poezia lui Rainer Maria Rilke, pe care-l va considera un model, își anunța mesajul în spațiul cultural germanic prin revista „Der Sturm” din 1910 și avea să se impună prin poezia lui Georg Heym, a lui Gottfried Benn și mai ales prin cea a lui Georg Trakl, cu care lirismul blagian are numeroase similitudini. Cunoscător al limbii germane, tânărul Blaga ia primul contact cu noul curent în 1916, ca student la Viena. Ca și în cazul lui Eminescu, receptarea mesajului de adâncime al culturii germanice este fertil pentru literatura română. Descoperirea poeziei și artei expresioniste provoacă, în discursul blagian, o adevărată ruptură, astfel încât în Poemele luminii, volumul apărut în 1919, ca și cel de aforisme intitulat Pietre pentru templul meu, nu mai recunoaștem nimic din încercările anterioare. Dar poezia lui Blaga se rupe și de muzicalitatea simbolistă, prin instaurarea unei alte retorici, care abandonează definitiv formele prozodice clasice, în favoarea versului liber și alb. Prin noutatea poeticii propuse, volumul de debut al lui Blaga ar fi trebuit să intrige măcar spiritele tradiționaliste. În mod paradoxal, poetul este la fel de bine primit și de către bătrânul Vlahuță, celebrul epigon eminescian, și de mai tânărul Lovinescu, care-l trece la moderniști, ba chiar și de către Nicolae Iorga, recunoscut pentru aversiunea sa necruțător exprimată față de literatura modernă. Acesta din urmă găsește de data aceasta că „e în datina celei mai noi școli să caute cuvinte mari și neobișnuite, dar mai la urma urmei, cum nu fac bine când nu e putere, când puterea este, ele nu fac rău”; și-l salută, în întâmpinarea sa din „Neamul românesc”, ca pe un dar făcut de Ardeal poeziei române. Poate că situația se explică și prin existența, oarecum surprinzătoare, în poezia blagiană a acestei prime etape, care dă impresia de libertate și dezordine formală, a unei componente clasice, pe care Pompiliu Constantinescu crede a o sesiza în disciplina și caracterul organic al tehnicii, bazată pe comparația care plasticizează fiece afirmație abstractă prin asocierea cu un element concret și conferă textului aspectul programatic al „poeziei de concepție”. Este cazul textului liminar, „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, uzat de numeroase interpretări didactice și devenit portiță de intrare în poetica misterului, dar și cale de abuzare a creației lirice a poetului printr-o prea insistentă relaționare cu sistemul său filosofic, cu problemele plus- și minus-cunoașterii ori cu postura „poetului filosof” și a filosofului poet”; un poem care, curățat de această zgură, poate fi receptat ca expresie a aspirației spre absolut, a comunicării cu misterul, ca o definire lirică memorabilă nu neapărat a propriei formule poetice, cât a poeziei ca formă de comunicare cu vraja infinită a lumii și, în ultimă instanță, cu sine însuși: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ și nu ucid / cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc/ în calea mea/ în flori, în ochi, pe buze ori morminte./ Lumina altora/ sugrumă vraja nepătrunsului ascuns/ în adâncimi de întuneric,/ dar eu,/ eu cu lumina mea sporesc a lumii taină – / și-ntocmai cum cu razele ei albe luna/ nu micșorează, ci tremurătoare/ mărește și mai tare taina nopții,/ așa îmbogățesc și eu întunecata zare/ cu largi fiori de sfânt mister,/ și tot ce-i ne-nțeles/ se schimbă-n ne-nțelesuri și mai mari/ sub ochii mei –/ căci eu iubesc/ și flori și ochi și buze și morminte”. Altminteri, în Poemele luminii descifrăm mai toate elementele programului expresionist: aspirația spre absolut, exacerbarea eului, vitalismul, amplificarea necontenită a tensiunii vizionare, întoarcerea spre fondul primitiv, ancestral, spiritualizarea peisajului sau, în cuvintele prin care Blaga însuși definește curentul, așezarea lucrurilor „în relație cu cosmicul, cu ilimitatul”. Domină, pentru moment, hipertrofierea eului, frenezia dionisiacă, ofensivă și vitalistă, deși G. Călinescu va considera că poemele acestui volum evidențiază „un nietzscheanism zgomotos, în nepotrivire cu temperamentul nesangvin, cam rilkean al poetului”. Acesta suferă de prea mult suflet și cere (într-un poem din cel de-al doilea volum, însă) munților un trup pe măsura elanurilor sale imense, ori imaginează, în poezia erotică, senzații limită și definitive combustii: „Atâtea stele cad în noaptea asta./ demonul nopții ține parcă-n mâini pământul/ și suflă peste el scântei ca peste-o iască/ năpraznic să-l aprindă./ În noaptea asta-n care cad/ atâtea stele, tânărul tău trup/ de vrăjitoare-mi arde-n brațe/ ca-n flacările unui rug.// Nebun,/ ca niște limbi de foc eu brațele-mi întind,/ ca să-ți topesc zăpada umerilor goi,/ și ca să sorb, flămând să-ți mistui/ puterea, sângele, mândria, primăvara, totul./ În zori când ziua va aprinde noaptea,/ când scrumul nopții o să piară dus/ de-un vânt spre-apus,/ în zori aș vrea să fim și noi/ cenușă,/ noi și – pământul”. Există însă și forme ale expresionismului regresiv, catabasic, al comunicării osmotice cu ritmul naturii, cu ciclurile sale eterne, într-o potolire elegiacă a retoricii aducând un spor de trăire și de profunzime prin reprimarea gesticulației: „În limpezi depărtări aud din pieptul unui turn/ cum bate ca o inimă un clopot / și-n zvonuri dulci/ îmi pare/ că stropi de liniște îmi curg prin vine, nu de sânge.// Gorunule din margine de codru,/ de ce mă-nvinge/ cu aripi moi atâta pace,/ când zac în umbra ta/ și mă dezmierzi cu frunza-ți jucăușă?/ O, cine știe? – Poate că/ din trunchiul tău îmi vor ciopli/ nu peste mult sicriul,/ și liniștea/ ce voi gusta-o între scândurile lui,/ o simt pesemne de acum:/ o simt cum frunza ta mi-o picură în suflet –/ și mut/ ascult cum crește-n trupul tău sicriul,/ sicriul meu,/ cu fiecare clipă care trece,/ gorunule din margine de codru”. Utilizând ca formă de plasticizare comparația, care are de obicei valoarea unei metafore revelatorii, poetul este un imagist notabil. Uneori, analogiile sale îl duc la scurte poeme concentrate, ungarettiene, precum acesta: „Atâta liniște-i în jur de-mi pare că aud/ cum se izbesc de geamuri razele de lună”. Din nefericire, Blaga nu oprește textul aici, dezvoltându-l retoric (și inutil), prin încă optsprezece versuri. Este capcana „poeziei de concepție”, elaborate, în care poetul cade nu o singură dată; și nu doar în volumul său de debut. PAȘII PROFETULUI, cel de-al doilea volum, apărut în 1921, aduce, dincolo de existența câtorva poeme care prelungesc retorica și vitalismul dionisiac, exacerbat retoric, din „Poemele luminii”, o coborâre a tonului. În afară de profetismul cam obscur, cu rădăcini nietzscheene, și de simularea (mai curând decât exprimarea organică) a unui energetism hipetrofiat, poezia din acest volum pare să amintească bucolica virgiliană. Poetul are asupra lumii o viziune panteistă și surprinde viața naturii cu o simțire proaspătă. Citită încă inerțial și pusă prea apăsat, pe urmele lui Pompiliu Constantinescu, pentru care lirica lui Blaga „este necontenit o filozofie plasticizată”, în relație cu demersul teoretic al autorului, poezia aceasta pare prea construită și este, în multe locuri, insuficient concentrată. Impresia de retorism este, în Pașii profetului, covârșitoare și, totodată, strivitoare pentru condiția multor poeme. Rămâne viu pastelul spiritualizat, expresionist, cu ceva din vibrația interioară a pânzelor lui Van Gogh, precum Vară, imagine a somnolenței fecunde instaurând veșnicia: „La orizont – departe – fulgere fără de glas/ zvâcnesc din când în când/ ca niște lungi picioare de păienjen – smulse/ din trupul care le purta.// Dogoare.// Pământu-ntreg e numai lan de grâu/ și cântec de lăcuste.// În soare spicele își țin la sân grăunțele/ ca niște prunci ce sug./ Iar timpul își întinde leneș clipele/ și ațipește între flori de mac./ la ureche-i țârâie un greier”. Este aici, în realitate, un fals pastel (după cum este, în întreg volumul, o falsă bucolică), o metaforă a germinației colosale, copleșitoare. Copleșind eul liric, amuțindu-l și făcîndu-l să participe tăcut la viața subterană, adâncă a firii. Să se simtă solidar cu vibrația ei secretă și egal cu veșnicia ei de o clipă. Spațiul acesta e însă doar unul tranzitoriu, căci în volumul următor între lume și om se va produce o scindare dramatică. Ea este anunțată oarecum programatic în simbolistica poate prea transparentă, anecdotică, a încreștinării păianjenului și a morții zeului; a sfârșitului vârstei panice a senzațiilor și a intrării în zodia tragică a conștiinței și a ruperii de natură: „Odată zeul își cioplea/ un fluier din nuia de soc./ Piticul dobitoc/ i se plimba pe mână./ Și-n scăpărări de putregai/ Pan descoperi mirat/ că prietenul avea pe spate-o cruce./ Bătrânul zeu încremeni fără de grai/ în noaptea cu căderi de stele,/ și tresări îndurerat,/ păianjenul s-ancreștinat.// A treia zi și-a-nchis coșciugul ochilor de foc./ era acoperit cu promoroacă/ și-amurgul cobora din sunetul de toacă./ Neisprăvit rămase fluierul de soc”. CU VOLUMUL „În marea trecere” (1924) și, mai departe, cu „Lauda somnului” (1929) se produce, după cum afirmă într-un aplicat eseu Marin Mincu, o „blagianizare a expresionismului”, pentru ca mai apoi, cu „La cumpăna apelor” (1933), „La curțile dorului” (1938) și „Nebănuitele trepte” ( 1943) să apară o clasicizare a acestuia. Pusă în legătură cu sistemul filozofic, noua etapă ar fi una a omului cenzurat, în elanul său cognitiv, de Marele Anonim, de unde vine greaua tristețe metafizică prin care poetul dezvoltă în chip original și aprofundează liric tot ceea ce preluase din expresionism și experimentase (chiar acesta e cuvântul) în primele sale două volume, din care va dezvolta componenta regresivă, acordată principiului expresionist al retrăirii fondului mitic. Imaginarul tradiționalist, falsul bucolism de aspect creștin, datorat în parte și afilierii poetului la gruparea gândiristă, al cărei program îl adâncește (dar îl și depășește, până la negarea implicită) prin eseistica sa, e în acord cu noile atitudini, sprijinind totodată componenta mistică, rămasă de obicei la nivelul simplei sugestii, când nu se află la cel al unei poezii problematice. Motoul volumului „În marea trecere” indică o ruptură între eu și organicitatea lumii: „Oprește trecerea. Știu că unde nu e moarte nu e nici iubire, – și totuși te rog: oprește, Doamne, ceasornicul cu care ne măsuri destrămarea”. Marea trecere e viața în curgere necontenită spre moarte. O poveste împăcată căreia numai eul uman îi înțelege tragismul, încercând cu violență să i se sustragă. Punând întrebări și neprimind vreun răspuns. Încercând să sondeze adâncul și copilăria sângelui, așadar a lumii, și neprimind decât semnul curgerii. Rupându-se dramatic de ordinea ce ar fi să fie firească: „Soarele-n zenit ține cântarul zilei./ cerul se dăruiește apelor de jos./ Cu ochi cuminți dobitoace în trecere/ își privesc fără de spaimă umbra în albii./ Frunzare se boltesc adânci/ peste o-ntreagă poveste.// Nimic nu vrea să fie altfel decât este./ Numai sângele meu strigă prin păduri/ după îndepărtata-i copilărie,/ ca un cerb bătrân/ după ciuta lui pierdută în moarte.// Poate a pierit sub stânci./ Poate s-a cufundat în pământ./ În zadar i-aștept veștile,/ numai peșteri răsună,/ pâraie se cer în adânc.// Sânge fără răspuns,/ o, de-ar fi liniște, cât de bine s-ar auzi/ ciuta călcând prin moarte.// Tot mai departe șovăi pe drum,/ și ca un ucigaș ce-astupă cu năframa/ o gură învinsă,/ închid cu pumnul toate izvoarele,/ pentru totdeauna să tacă,/ să tacă”. Este o poezie a împotrivirii și a refuzului, a spaimei de moarte și a imposibilității sondării abisului. A pune lirismul acesta, mai mult decât este necesar, în relație cu sistemul de gândire blagian este o operație inutilă. Poezia lui Blaga nu este o anexă a propriei filozofii, ci expresia unei puternice trăiri, subminată uneori de excese retorice care pot dilua tensiunea, articulată alteori în chip memorabil, sugerând trăiri adânci, sfâșieri lăuntrice și spaime existențiale pustiitoare. Spațiul este unul simbolic, „derealizat”, în acord cu estetica expresionistă. Este o poezie a neliniștii metafizice și a stingerii, care sfârșește în neputință și cădere: „M-aplec peste margine:/ nu știu – e-a mării/ ori a bietului gând?// Sufletul îmi cade în adânc/ alunecând ca un inel/ dintr-un deget slăbit de boală./ Vino sfârșit, așterne cenușă pe lucruri./ Nici o cărare nu mai e lungă,/ nici o chemare nu mă alungă./ Vino sfârșit.// Pe coate încă o dată/ mă mai ridic o șchioapă de la pământ și ascult./ apă bate-ntr-un țărm./ Altceva nimic, nimic,/ nimic”. (Un om s-apleacă peste margine). Dar această răzvrătire este doar un moment, e bucata de drum către regăsirea de sine sau, mai bine, către iluzionarea absolută și către tragica împăcare înțeleaptă. Morții îi este contrapusă învierea, exacerbării eului care se împotrivește – voluptatea anonimizării. „O, de ce-am tălmăcit vremea și zodiile/ altfel decât baba ce-și topește cânepa în baltă”, exclamă poetul, repudiindu-și egolatria și visându-se contopit până la dispariție în procesiunea tragic-împăcată a marii treceri: „Dă-mi mâna ta trecătorule, și tu care mergi,/ și tu care vii./ Toate turmele pământului au aureole sfinte/ peste capetele lor./ Astfel mă iubesc de-acum:/ unul între mulți,/ și mă scutur de mine însumi/ ca un câne, care-a ieșit dintr-un râu blestemat./ Sângele meu vreau să curgă pe scocurile lumii/ să-nvârtă roțile/ în mori cerești”. Într-o ecuație expresionistă mai explicită, Blaga opune orașului cu aparența biblicei Sodome din „Semne”sau din „Veac”, tărâmul împăcării cu sine din „Sufletul satului” sau spațiul încărcat de taine al muntelui, cu ceva din aspectul supradimensionării fabuloase a naturii din eminescianul „Miradoniz”: „Lângă schit miezul nopții găsește/ făpturi adormite-n picioare. Duhul mușchiului umed/ umblă prin văgăuni./ Din răsărit vin fluturi cât buhele/ să-și caute în focuri cenușa:/ La rădăcinile brazilor, lângă blestemul cucutelor/ ciobanul pune pământ/ peste mieii uciși de puterile codrului. [...] Cai galbeni și-adună sarea vieții din ierburi./ Mocnind subt copaci Dumnezeu se face mai mic/ să aibă loc ciupercile roșii/ să crească subt spatele lui./ În sângele oilor noaptea pădurii e vis lung și greu.// Pe patru vânturi adânci/ pătrunde somnul în fagi bătrâni./ Subt scut de stânci, undeva/ un bălaur cu ochii întorși spre steaua polară/ visează lapte albastru furat din stâni”. (În munți). Poetul parcurge un drum semnificativ, de la drama cunoașterii prin conștiință la acceptare – prin anonimizare și, cu timpul, prin limpezirea discursului și clasicizarea formală. Lucrurile sunt simboluri și concepte, infuzată de metafizică, poezia vădește o explicabilă lipsă de „realism”, justificată însă de condiția ei. Anonimizarea evoluează și ea, de la contopirea cu cei mulți la cea cu ancestralul colectiv, în tărâmul magiei somnului și a sângelui: „Noapte întreagă./ Dănțuiesc stele în iarbă./ Se retrag în pădure și-n peșteri poveștile,/ gornicul nu mai vorbește./ Buhe sure s-așează ca urne pe brazi./ se liniștesc păsări, sânge, țară/ și aventuri în care veșnic recazi.// Dăinuie un suflet în adieri,/ fără azi,/ fără ieri./ Cu zvonuri surde prin arbori/ se ridică veacuri firbinți./ În somn sângele meu ca un val/ se retrage din mine/ înapoi în părinți”. Imaginarul devine anistoric și atemporal, incluzând elemente folclorice, naive, biblice și vădind un ușor hieratism bizantin. Blaga este, aidoma expresioniștilor, un poet al stingerii, iar nota sa particulară este deplângerea desacralizării lumii, care devine „paradis în destrămare”. În ultimele trei volume publicate înainte de război, poezia blagiană evoluează, pe același fond metafizic, distilat în expresie însă, și chiar ușor manierizat, către un clasicism formal evident. La cumpăna apelor stilizează metafizica misterului și a stingerii din volumul anterior, poetul declarându-și, elegiac, aderanța la poezia amurgului: „Purtăm fără lacrimi/ o boală în strune/ și mergem de-a pururi/ spre soare apune.// Ni-e sufletul spadă/ de foc stinsă-n teacă./ Ah iarăși și iarăși/ cuvintele seacă.//Vânt veșnic răsună/ prin cetini de zadă./ Purces-am în lume/ pe punți de baladă.//Străbatem amurguri/ cu crini mari în gură./ Închidem în noi un/ sfârșit sub arumură.// Purtăm fără lacrimi/ o boală în strune/ Și mergem de-a pururi/ spre soare apune.// Răni ducem – izvoare –/ deschise subt haină./ Sporim nesfârșirea/ c-un cântec, c-o taină” (Cântăreți bolnavi). Imaginarul se luminează, poetul cântă runele ori evocă goetheenele mume sau are revelația muzical exprimată a comuniunii cu imperiul ceresc în spațiul însoritului Estoril: „Casele cresc în pădurea de pini/ albe sau ca șofranul,/ lucind pe coline./ Mai potolit oceanul*/ mângâie raiul sorin./ Largul priește nălucilor line.// Cu crestele-n arc, doar bătrînii palmieri/ se mai leagănă încă/ întârziați în furtuna de ieri.// Îmbrăcată în zâmbet și aur/ Cora brodează/ subt oleandri, subt alungitele foi./ Timpul ce iese din casă,/ cât de ușor l-ai putea prinde iar/ să-l reții ca un fir de mătasă.// Aceasta e pacea. Pacea, în care/ crește imperiul/ ceresc printre noi”. Fiorul metafizic se menține, dar imaginarul e mai variat, atitudinea se decrispează și versul se limpezește: poetul blagianizează muzical pe o tematică mai diversă. PROCESUL de clasicizare este continuat, devenind componentă stilistică în creația postumă, pe care poetul a organizat-o pentru tipar în patru cicluri: Vârsta de fier, cuprinzând poezii scrise în perioada 1940-1944, sub impactul sufletesc al cedării Ardealului de Nord, Corăbii cu cenușă, Cântecul focului și Ce aude unicornul. Acestora li se adaugă ciclul „Mirabila sămânță” din 1960, în care se poate observa o discretă încercare de a se face agreat epocii, astfel încât interdicția asupra creației sale să fie ridicată. De altfel, el a și publicat câteva dintre aceste poeme în revista „Steaua”. Altminteri, ca și în cazul lui Vasile Voiculescu, care migălea în singurătate și izolare „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare...”, poetul își distileatză, fără circumstanțialități și concesii, metafizica și își diversifică tematica într-o manieră care îmbină tendința stilizării bizantine cu clasicizarea formală, continuând să blagianizeze. Egalând prin numărul poemelor creația interbelică, lirica postumă este mai inegală, dar nu merită expedierea critică, ci o integrare mai atentă în demersul poetic blagian, care oferă imaginea unei mari coerențe. O componentă importantă a acestei perioade lirice o reprezintă erotica, abandonată după primul volum și pusă, de data aceasta, sub semnul „verii de noiembrie”. Este o iubire târzie, blând faustiană, în care se amestecă primăvara și toamna, polenul și sterilitatea, speranța și regretul, aspirația și renunțarea – echilibrate în reflexivitatea evocării și în clasicismul expresiei: „Ne-om aminti cândva, târziu,/ de-această întîmplare simplă,/ de-această bancă unde stăm/ tâmplă fierbinte lângă tâmplă.// De pe stamine de alun,/ din plopii albi, se cerne jarul./ Orice-nceput se vrea fecund,/ risipei se dedă florarul.// Polenul care peste noi,/ în preajmă galbene troiene/ alcătuiește-n aur fin,/ Pe umeri cade-ne și-n gene.// Ne cade-n gură când vorbim,/ și-n ochi, când nu găsim cuvântul./ Și nu știm ce păreri de rău/ ne tulbură, pieziș, avântul.// Ne-om aminti cândva târziu,/ de-această întâmplare simplă,/ de-această bancă unde stăm/ tîmplă fierbinte lângă tâmplă.// Visând, întrezărim prin doruri – / latente-n pulberi aurii/ păduri ce ar putea să fie/ și niciodată nu vor fi”. (Risipei se dedă florarul). Și mai semnificativă este însă, în acest proces de limpezire și de clasicizare ultimă a poeziei blagiene, evoluția poetului de la înfiorarea metafizică la gândul filozofic, exprimat cu tristețe reținută și demnă: „Mult mă miră stea și trup,/ frunză și lumini ce sînt./ Cît e loc și cât e gând/ nu-i nimic făr' de veșmânt./ Mânecând spre traiul lui,/ sufletul de la-nceput/ se îmbracă în pământ./ Mânecând spre traiul lui,/ sufletul de la-nceput/ știe să se-mbrace-n stea,/ că veșmânt el va lua/ trup din trupul raiului” (Mult mă miră stea și trup). Deschiderea către mesajul estetic expresionist prin care modernizează direcția tradițională din poezia română, fiorul existențial autentic, adâncimea filozofică și, nu mai puțin, clasicizarea treptată a atitudinii și expresiei mențin vie și puternică poetica blagiană, fie și în vremea noastră ironică și minimalistă. [Din volumul "De la clasici la contemporani", Ed. Bibliotheca & Marcona, Târgoviște, 2008] |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate