poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 15499 .



NICOLAE MANOLESCU – Foiletonul critic și eseul speculativ ca istorie literară
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Dorel Cristea ]

2009-03-15  |     | 




NICOLAE MANOLESCU – Foiletonul critic și eseul speculativ
ca istorie literară

I

APARIÞIA integrală a „Istoriei critice a literaturii române” de N. Manolescu, lansată cu fast, în prezența unui public numeros, alcătuit, în parte, din personaje ale ultimei secvențe a lucrării, în cadrul Târgului de Carte „Gaudeamus”, este considerată, pe bună dreptate, un eveniment. În general, însă, asemenea lucrări, oricum ar fi ele, nu lasă indiferentă lumea literară, mai ales dacă prelungesc discuția până în contemporaneitate, ori o limitează la aceasta, așa cum s-a întâmplat cu „Istoriile” tipărite anterior de Marian Popa (în 2001) sau de Alex Ștefănescu (în 2005). Cât privește lucrarea dlui N. Manolescu, o primă parte a acesteia, mai restrânsă, a apărut pentru întâia oară în 1990 (și a fost reeditată în 1997 și în 2002), oferind o imagine aproximativă (dar azi confirmată) a ceea ce ar fi fost să devină întregul. Este și motivul pentru care, după ce am petrecut, vorba lui Mircea Cărtărescu din cadrul lansării, câteva nopți cu voluminoasa carte, ajungând la concluzia că aceasta nu contrazice mai nimic din textul pe care i l-am dedicat în 1990 (reținându-l apoi în volumul meu „Partea și întregul”, din 1999), îmi încep comentariul (care va continua în alte trei numere ale revistei) prin reproducerea, în această primă secvență, a unei variante ușor remixate a celui de atunci.

ISTORIA LITERARÃ acum (în 1990 și în 2008) apărută confirmă strategia pe termen lung a lui Nicolae Manolescu, devenită limpede odată cu „Arca lui Noe”, eseul despre romanul românesc, unde tipologia narativă preluată, în linii mari, de la americanul Wayne C. Booth (din „Retorica romanului”) este depășită prin finețea și caracterul destul de aplicat al analizelor. Criticul s-a menținut, dintru începuturi, într-o permanentă legătură cu fenomenul curent al literaturii, consumându-se în miile de cronici pe care nici nu le-a strâns – până în 2001, când au apărut într-o ediție selectivă, sub titlul „Literatura română postbelică (Lista lui Manolescu)”, la editura brașoveană Aula – în volum (dar pe care „beneficiarii”, chiar și atunci când erau, de fapt, contestați, le-au colecționat cu grijă și chiar cu sfințenie), însă nu și-a neglijat nici contribuția „solidă” și „serioasă”, inclusiv cea teoretică. „Metamorfozele poeziei” (1968), „Contradicția lui Maiorescu” (1970), „Introducere în opera lui Alexandru Odobescu” (1976), „Sadoveanu – Utopia cărții” (1976) și „Arca lui Noe” (I-III, 1980-1983) se adaugă, astfel, cronicilor literare sau textelor agreabil-speculative reunite în cele șapte volume de „Teme”, pe care eu însumi le-am caracterizat cândva drept exerciții agile ale unui miniaturist care ambiționează să picteze și fresce. Menționând și activitatea de mentor al unui cenaclu în anii '80, după modelul lui Maiorescu ori Lovinescu, este limpede că întâiul volum al „Istoriei critice...” (iar acum întregul acesteia) ar reprezenta, în intenția autorului său, cheia de boltă a unui demers de anvergură.
Cum era de așteptat, prima parte a acestei lucrări în care autorul ia în discuție literatura națională de la începuturile ei (identificate cu limba română – criteriu de validare esențial) și până la romanul postpașoptist (poezia pașoptistă rămânând pentru rest), debutează cu o introducere-program, în care N. Manolescu își definește scopurile și explică felul în care înțelege obiectul preocupărilor sale. E greu de spus dacă introducerea, documentată și elegantă, se constituie într-o veritabilă contribuție teoretică, este sigur însă că ea este o încercare (acum, în 2008, ușor retușată, vom vedea în numărul următor în ce sens) de a justifica propriul demers și, eventual, de a preîntâmpina unele așteptate obiecții. Trecând peste evocarea cunoscutei aporii a lui Wellek („Cele mai multe dintre marile istorii ale literaturii sunt fie istorii ale civilizației, fie colecții de eseuri critice. Primele nu sunt istorii ALE ARTEI, celelalte nu sunt ISTORII ale artei”), principalul reper, întru identificare și detașare, rămâne G. Călinescu, care, în prefața „Istoriei...” sale din 1941, clasifica istoricii literari în trei categorii (istorici – lingviști/ profesori/ critici – publiciști – cronicari literari), care are meritul de a fi stabilit „tabla de valori cu care operăm” și a cărui contribuție teoretică n-a fost ameliorată, între timp, aproape deloc. Este amintită metoda narativă (de care N. Manolescu se desparte), ca și „lectura inversă” (pe care, reformulând-o, aproape că o absolutizează, vom vedea cu ce rezultate), se observă că după G. Călinescu „istoria literară este forma cea mai largă de critică”, dar și că el „a creat o tensiune între istoric și estetic tocmai crezând că le împacă”, ceea ce a contribuit, cu sprijinul neașteptat al noii critici, de factură structuralistă și semiotică, antiistorică prin natura ei, la amânarea scrierii unor alte istorii literare la noi. Nu se pierde momentul de a se mai da un bobârnac protocronismului, orientare diacronică, dar „curent de esență romantică, nostalgic și retardatar”.
Dincolo de apelul la contribuția diverșilor teoreticieni străini (Wellek, Gadamer, F. Braudel, Genette), e de reținut întărirea și reformularea prin Jauss, care ia în considerare relația cu implicații estetice și istorice dintre operă și cititori (deci și dintre operă și critic), a principiului „lecturii inverse” călinesciene în regimul unei „interglosări infinite”, bazate pe „diacronia intertextuală”. Nicolae Manolescu face loc, totodată, și altor păreri critice în istoria sa, ceea ce dă paginii sale un neașteptat, surprinzător (dar nu totdeauna convingător) aspect de cronică literară care ia în discuție diversele tratate ale altora. Tratate care, conspectate, înlocuiesc, nu o dată, opinia proprie. Altminteri, N. Manolescu a scris despre toate istoriile literare și studiile mai importante apărute în ultimele decenii. În ceea ce privește istoria sa literară, ea e concepută, programatic – deși o atare declarație poate fi numai un simplu alibi – ca o expresie a propriei subiectivități creatoare: NU „o operă perfectă...și stereotipă, ci una vie și contradictorie”, iar, pe de altă parte, NU „un manual destinat instruirii, ci, cel mult, o încercare menită să placă celor instruiți”.
Peste finețea deducțiilor și coerența argumentației, e de remarcat apariția, încă din prefață, a unui stil curios, întrucâtva foiletonistic, presărat cu expresii precum „să mă explic”, „părerea mea este că” sau cu afectări prețioase de tipul „chiar în vremea studenției mele etc.”. Acest stil, care vine în contradicție cu (totuși!) necesara etichetă a unei lucrări pretențioase, cum trebuie să rămână orice istorie literară, chiar și una pentru delectarea celor instruiți, se menține, din păcate, pe tot parcursul cărții, subminându-i (dar nu doar el singur) apartenența la domeniul revendicat.

CÂT PRIVEȘTE materia supusă, spre a folosi termenii autorului, interpretării și valorizării, era de așteptat la un critic prea puțin ortodox cum este N. Manolescu, autor de „lecturi infidele”, căruia nu-i place să meargă pe căi bătătorite (decât dacă sunt bătătorite de tălpi prestigioase), ca unele lucruri privind, de pildă, ordonarea pe capitole sau unghiul de lectură să intrige, dacă nu chiar să scandalizeze. Așa, o problemă discutabilă rămâne excluderea, după modelul călinescian (dar argumentată în prefață), a textelor vechi concepute în alte limbi (în principal, în slavonă), cum ar fi, bunăoară, „Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”. Să admitem că nu e, în legătură cu opera respectivă, chiar „o chestiune homerică” (privind paternitatea, firește), așa cum se exprima un comentator prea patetic. Dar cultura română veche, destul de săracă, nu-și poate permite luxul de a ignora asemenea texte. De altminteri, istoricii literari străini, care se pronunță despre literatura lor medievală în limba latină, procedează cu totul altfel. Prestigiul enorm al lui G. Călinescu nu e suficient pentru a întreține azi o asemenea atitudine. Tot așa, discutabilă rămâne etichetarea drastică a scrierilor noastre umaniste din secolele al XVI-lea – al XVIII-lea drept „literatură medievală”, fără necesarele nuanțări și fără a admite existența unor (fie și slabe) punți către contemporaneitatea europeană, pe care alți istorici literari le semnalează.
Dacă ne referim la autorii luați în parte, aceștia sunt discutați în stilul eseistic binecunoscut al criticului, imaginea unora fiind agrementată prin caracterizări șocant-memorabile, precum aceasta, referitoare la Neculce (și impusă, între timp); „un Procopius care plătește contemporanilor toate polițele, încondeindu-i pentru posteritate”. Deși, ca să fim corecți, caracterizarea cu pricina este croită dintr-un clin al mantalei călinesciene, adică din fundamentalele fraze ale „divinului critic” despre cronicarul moldovean. Există însă în cartea lui N. Manolescu (mă refer, pentru moment, doar la prima ei parte) numeroase aspecte care nu pot să nu pună pe gânduri, mai ales că unele oferă dovada că autorul, în numele unei „lecturi inverse” nițel reformulate, își extinde politica sa literară (și uneori chiar politica!) la scara întregii noastre literaturi. Este cazul capitolului destul de amplu (mai ales în comparație cu spațiul acordat altor autori însemnați) dedicat lui Budai-Deleanu (autor, să ne înțelegem, absolut remarcabil), unde, ignorându-se cu bună știință textul propriu-zis, adică versurile, este supralicitat subsolul, ceea ce duce la concluzia că „Þiganiada” „este mai degrabă o epopee a literaturii decât una a țiganilor și o comedie a literaturității decât una a limbajului (...) probabil una dintre cele mai perfecte (sic!) ilustrări ale LITERATURII DE GRADUL AL DOILEA de la Don Quijote încoace, comparabilă cu performanțele moderne ale unor Joyce, Borges și Nabokov...”. Lăsând la o parte enormitatea unor astfel de apropieri, trebuie sesizat că N. Manolescu scrie despre Budai-Deleanu nici mai mult nici mai puțin ca despre Mircea Cărtărescu (cel din „Levantul”). Pe de altă parte, se minimalizează un text (cel poetic) cu adevărat admirabil (în favoarea altuia, mai indigest, deși de tot interesul – subsolul) și i se contestă scriitorului intenția alegorică (pe care el însuși o afirmă), izolându-l, pe această cale, de ambianța iluminismului ardelean. În plus, Micu, Șincai și Maior, socotiți drept „reprezentanții așa-zisei Școli Ardelene” (sic!) sunt executați în nici două pagini, criticul izbutind (greu de înțeles cu ce intenție) să escamoteze obiectul real al demersului lor.
Subminată, ca istorie literară (cel puțin în prima ei parte, dar mă tem că și ca întreg), de stilul eseistic-speculativ și de caracterul hazardat al unor interpretări (căci istoria literară trebuie, totuși, să rămână domeniul lucrurilor credibile și solid argumentate, nu al supozițiilor șocante), prima parte a lucrării lui N. Manolescu realizează totuși o serie de profiluri scriitoricești când doar corecte, când remarcabile și presară nu puține observații de amănunt pline de miez. Ea oferă, totodată, și opinii de-a dreptul năucitoare, cum ar fi apropierea făcută fără urmă de zâmbet (dar de un imens umor involuntar) între Iordache Golescu și Jorge Luis Borges din „Ficciones”. Asemenea relaționări sunt, oricât ar părea de ciudat, emanația unei surprinzătoare atitudini protocroniste la un autor ce se declară un înverșunat adversar al acestui curent. Protocroniștii vedeau în moara cu făcaie strămoașa turbinei Pelton, Nicolae Manolescu vede în obscura farsă „Occisio Gregorii” ludicul și parodicul caracteristice, cum se știe, poeziei de la Cenaclul de Luni.


II

FAÞÃ DE prima parte a „Istoriei critice...”, aceea din 1990, prefața are, în ediția integrală, un adaos care-i conferă și noul titlu: „Istoria literară la două mâini”. Metafora mâinilor care se desenează reciproc, din litografia lui M. C. Escher, sugerează condiția istoriei literare, așa cum o înțelege N. Manolescu: cititorul de ieri și cititorul de azi (atunci când este vorba de opere ale trecutului) sau chiar același cititor – criticul însuși –, în etape diferite ale existenței sale (când este vorba de ale contemporaneității) nu se ignoră, ci își conjugă părerile. Tocmai de aceea N. Manolescu scrie o istorie critică, adică una, în bună măsură, a receptării literare, în care autorul înregistrează opiniile comentatorilor anteriori, insinuând-o, desigur, și pe a sa proprie. Este, poate, acesta principalul motiv pentru care se ignoră aproape total biografia scriitorului și raporturile sale cu creația. Când evocarea omului apare, este (ca în cazul lui Slavici, să zicem) spre a lămuri tot probleme de receptare critică.
Lucrarea are și o postfață, intitulată „Nostalgia esteticului” și având ca motto două versuri din „Ex libris”, de Tudor Arghezi (în intenție, ultimele, dar greșit citate). Conștient că scrie o istorie literară într-un timp în care asemenea lucrări nu mai sunt la modă, N. Manolescu caută motivele pentru care această disciplină (și critica în genere) a intrat în criză în ultimii cincizeci de ani. În comunism, cauza principală a fost „greutatea de a articula faptele de istorie a literaturii în istoria socială și politică”. Pe acest fond, a doua agresiune importantă ar fi venit din partea structuralismului, implicând un spirit științific ce respinge diacronia. Deși spre deosebire de sociologismul vulgar, care căuta rațiunile aprecierii în afara textului, structuralismul le căuta exclusiv înăuntru, N. Manolescu socotește că nici de data aceasta demersul interpretativ „nu avea nicio atingere cu esența estetică a literaturii, reducând operele la procedee și practici textuale și inducând o ciudată idee de progres al literaturii sub raportul tehnicii”. Autorul își explică tolerarea și chiar încurajarea, la noi, după 1970, a structuralismului, tocmai din pricina rezervelor Cenzurii față de referențialitatea operelor. Cu toate acestea, și în ciuda unui estetism strategic al criticii anilor '60-'80, „recitite astăzi, articolele și cărțile de critică literară din ultimele două decenii de comunism par mai puțin «datate» decât , de exemplu, romanele”. Observația din urmă caută să justifice felul în care autorul a tratat proza noastră postbelică, demantelând câțiva autori de prestigiu dintr-o perspectivă pe care, în urmă cu mai mulți ani, o caracterizam prin sintagma „ideologism întors”. Ceea ce pune sub semnul întrebării sinceritatea „nostalgiei esteticului”. În sfârșit, după 1989, critica și istoria literară ar suporta ultima și cea mai puternică agresiune din partea „americanizării” culturale a Europei. Făcând apel la ideile lui Allan Bloom (din „Criza spiritului”, cartea din 1987), Harold Bloom sau George Steiner, N. Manolescu încearcă să caracterizeze fenomenul și să dea, totodată, o imagine a consecințelor acestuia asupra prezentului românesc, vizând ultimele generații, care au încetat să mai citească și nu concep să trăiască decât în prezent. Drept care criticul se arată (acum!) profund dezamăgit de creația lipsită de autenticitate, de cultură și de miză a ultimelor promoții literare. Soluția ar fi chiar istoria literară, pentru că ea „reface verigă cu verigă lanțul de autori, deopotrivă diferiți de mine și aidoma mie, ale căror opere în proză sau în versuri, lirice sau romantice, realiste sau fantastice, comice sau tragice, au hrănit spiritul milioanelor de cititori și au furnizat criticilor literari interpretări profunde sau sclipitoare”. Dincolo de această pledoarie pro domo, ar mai fi de observat că autorul nu ezită să-l citeze pe Sorin Alexandrescu, care îl situează pe N. Manolescu alături de Maiorescu, Lovinescu și Călinescu, într-un cvartet de aur al criticii. Vom citi și vom vedea.

REVENIND, acum, la materia propriu-zisă a cărții, trebuie observate încercările de a impune o nouă periodizare, în spiritul lucrării teoretice a lui Harold Bloom. Lăsând detalierile pentru momentele potrivite, ar fi de spus că, după ce se ocupă de LITERATURA MEDIEVALÃ (1521-1787) și NEOCLASICISM ȘI ILUMINISM (1787-1840) –, criticul încadrează restul literaturii în trei mari secțiuni: ROMANTISMUL (1840-1889), MODERNISMUL (1889-1947) și CONTEMPORANII (1947-2000), acordându-le acestora din urmă un număr aproape egal de pagini cu cel dedicat întregii literaturi anterioare.
Pașoptismul și junimismul sunt așezate, așadar, convențional, sub marea umbrelă a romantismului, nuanțările, câte sunt, operând la nivelul fiecărui autor antologat.
Fără să aducă mai nimic nou în înțelegerea globală a perioadei romantismului românesc, caracterizată, precum se știe, de o coexistență cu efecte originale a diferitelor curente literare, N. Manolescu încearcă să dea ideilor altora o glazură personală, preluând de la Virgil Nemoianu și utilizînd cu insistență (până devine o marotă) noțiunea de ROMANTISM BIEDERMAIER, un romantism de faza a doua (constând tocmai în amestecul de elemente specifice diferitelor curente, într-o creație mai puțin avântată, himerică ori vizionară, înclinată spre moralism, intimism, existență domestică și chiar socială etc.), care ar caracteriza în chip decisiv literatura noastră (inclusiv creația eminesciană) din pricina relativei sale întârzieri. În acest sens, poezia pașoptistă va fi pusă sub semnul lamartinismului.
Trecând la scriitori, trebuie spus că lucrarea lui N. Manolescu amestecă în așa măsură observații îndreptățite cu opinii contestabile, încât cititorului ei îi vine să protesteze la fiecare pagină. Să admitem, totuși (doar ca ipoteză de lucru), că ar fi vorba de o manieră originală, atât în modul de a înțelege istoria literară, cât și în ceea ce privește viziunea asupra autorilor luați în discuție. Dl Manolescu precizează că lucrarea sa nu este una pentru cei care vor se se instruiască, ci pentru cei deja instruiți. Este, așadar, o colecție de glose pe marginea literaturii române. Dincolo de faptul că textele sunt, adesea, simple înșiruiri de păreri ale altora, ele nu sunt de sine stătătoare, nu-și sunt suficiente lor înseși. Iată, de pildă, textul despre Asachi, început cu un citat dintr-o poezie și aducând în discuție un nume: Bianca Milesi. Dar cine e Bianca Milesi? Parcă o iubită a autorului. De când? De unde? Din Italia?...Sau doar o amică?... Alergi la Călinescu și afli. Capitolul despre Asachi (și despre atâția alții) din lucrarea acestuia e rotund și complet. Tocmai de aceea, dacă am compara această nouă istorie a literaturii cu cea călinesciană, care amintește prin vigoare și amplitudine simfoniile beethoveniene, ea ar putea da impresia că are ceva din tonul subțiratic și din caracterul frivol și bâțâit al muzicii pop.
Evident, aflăm în carte și multe lucruri interesante, atractiv expuse, incitante, chiar când sunt discutabile. Dl Manolescu este un important critic literar, rătăcit într-un domeniu în care ai senzația că nu se simte prea bine. Domnia sa rămâne și aici cronicarul literar și chiar foiletonistul (din „Lista lui Manolescu”), glosatorul (din „Teme”), analistul subtil (din „Arca lui Noe”), eseistul (din „Introducere în opera lui Alexandru Odobescu” sau din cartea despre Sadoveanu). În Eliade i se pare a descoperi un poem care ne duce cu gândul la Mircea Cărtărescu (a cărui stafie cam bântuie cartea). Poți să fii sau să nu fii de acord. Deși nu e tocmai un specialist în folclor, afirmă că „Miorița este capodopera lui Alecsandri, cu nimic mai prejos decât LUCEAFÃRUL eminescian”. Dacă ai citit deja capitolul despre Eminescu, devii visător, pentru că acolo afli că „s-a dat de obicei LUCEAFÃRULUI mai multă importanță decât merita”. Discuția despre relația lui Alecsandri cu folclorul rămâne însă interesantă, deși nu toată lumea va fi de acord cu opiniile autorului. Poetul Bolintineanu este aflat, convingător, în „Florile Bosforului” (din care criticul citează cu gust), dar N. Manolescu nu evită a contraia afirmând că siroposul roman „Elena” ar fi cel mai izbutit înainte de „Viața la țară”. Bineînțeles, această aserțiune îl va arunca pe autorul „Ciocoilor vechi și noi” în obscurul pluton al începătorilor romanului românesc, alături de Bujoreanu, Pelimon, Pantazi Ghica și ceilalți. Și, trecând la proză, așezată acum la locul cuvenit, după poezie, ne aducem aminte că N. Manolescu a debutat cu un volumaș intitulat „Lecturi infidele”. Prin urmare, ar fi să nu ne mire ceea ce, în realitate, ne miră: că desființează, bunăoară, celebra nuvelă a lui C. Negruzzi, „Alexandru Lăpușneanul”, ca fiind lipsită de subtilitate artistică, și așază în locul ei „O alergare de cai” (probabil pe considerentul că include, către sfârșit, un naiv joc metatextual, ca în literatura de mai apoi a optzeciștilor) și foiletoanele din „Negru pe alb” (evident remarcabile, însă nu chiar toate). Trebuie spus că atât comentariul cât și argumentația privind nuvela sunt lamentabile (doar că se simt la ele acasă). Cartea este, de altfel, plină de platitudini. Două ar fi reproșurile majore ale criticului, anume că nuvela nu e pe atât de obiectivă cum credea Vianu în „Arta prozatorilor români” și e lipsită de adâncime psihologică. Prima observație a mai fost făcută. A doua este însă o gravă eroare, care vine din totala ignorare de către N. Manolescu a faptului (observat mai întâi de către E. Lovinescu, apoi de către mulți alții, de la G. Călinescu până la G. Dimisianu și chiar până la autorul acestor rânduri) că nuvela lui Negruzzi este de fapt o dramă, că important este aici dialogul, nu narațiunea, că tocmai aceasta este diferența dintre cronica lui Ureche, de la care Negruzzi pleacă, și textul său, unde adâncirea psihologică provine, ca în teatru, din dialog. Nu întâmplător, mai toate reluările subiectului (Bolintineanu, Samson Bodnărescu, Iuliu I. Roșca, Eminescu sau G.M. Zamfirescu) au generat piese de teatru.

CAPITOLELE despre pașoptiști sunt, totuși, în general, acceptabile, presărate, dincolo de unele opinii riscate, precum cele evidențiate mai sus, cu observații de detaliu interesante, cu mici digresiuni de aparență erudită, cu speculații, cu suportabile și uneori simpatice afectări. Lucrurile nu mai stau, însă, tot așa în capitolul despre JUNIMEA. Excelent comentator al autorilor de rangul al doilea, N. Manolescu se transformă într-un critic oarecare în contact cu marea literatură. Dacă Titu Maiorescu este prezentat convingător, insistându-se pe ideea (nu tocmai nouă) că mentorul junimist nu s-a opus, de fapt, formelor occidentale, ci doar lipsei de conținut a unora dintre ele, astfel că germenii ideii lovinesciene a unor forme fără fond ca fenomen creator sunt de aflat tot la el, ceilalți junimiști se văd siliți a suporta capriciile unor interpretări hazardate, subiectiviste, lipsite de substanță sau chiar atinse de acel ideologism răsturnat de care vorbeam.
Capitolul despre Slavici este corect, evidențiind valoarea câtorva nuvele și reluând, în privința romanului „Mara”, considerațiile din „Arca lui Noe” (inclusiv curioasa formulă „prima femeie capitalist din literatura noastră, o BUSINESSWOMEN”). Cel despre Creangă, cu opinii comune, minimalizează ușor „Amintirile”, considerând mediocre partea a doua și a patra, cam prea stufoasă „Povestea lui Harap-Alb”, în vreme ce adevăratele capodopere ar fi să fie „Moș Nechifor Coțcariul” și „Povestea lui Stan Pățitul”. Textul despre Creangă atrage însă atenția prin câteva amuzante (dar simptomatice la N. Manolescu, cel puțin în această lucrare grăbită) scăpări din condei. Care pot fi considerate mărunțișuri, dar strică imaginea. Așa, la pag. 413, după un pedant apel la Boccaccio prin Francesco de Sanctis, spre a aduce în discuție componenta parodică, prin referire la „Ivan Turbincă” și reamintirea principalei obsesii a lui N. Manolescu, farsa anonimă „Occisio Gregorii”, criticul rezumă, ca fiind „cel mai bun exemplu”, „Povestea poveștilor”. Trei pagini mai încolo, însă, venind vorba de textele licențioase, „Povestea poveștilor” i se pare lipsită de haz. Apoi descoperă cel mai frumos incipit din literatura noastră în partea a doua din „Amintiri”, însă când citează, alege o sintagmă („Ozana cea frumos curgătoare și limpede ca cristalul”) din partea a patra. Tot așa, citind superficial un pasaj celebru (din episodul scăldatului), ajunge (în cel mai deplin stil școlăresc) la concluzia eronată că, spre deosebire de Goe al lui Caragiale (care nu prea ar avea ce căuta aici, ca element de comparație!), după ce „Smaranda îl pedepsește confiscându-i hainele și-l obligă să se întoarcă de la râu în pielea goală Nică e cuprins de remușcări și se face băiat de treabă”. Ceea ce nu e adevărat, deoarece cumințirea lui e cu totul temporară și prefăcută, așa cum o declară naratorul însuși, cu inegalabil umor. Pasajul e prea cunoscut spre a-l mai cita, ar fi însă de spus că Vladimir Streinu îl evocă pentru a evidenția una dintre strategiile narative ale marelui humuleștean.
Hazardată și pusă pe ceartă este interpretarea comediilor caragialiene, unde Trahanache i se pare autorului un personaj greșit înțeles, pe care „critica l-a supus unui tratament prostesc”, văzând în el (ca și regizorii de teatru) un personaj comic, deși ticăitul soț al Zoei ar fi un factor de stabilitate, un politician apreciabil (ca și ceilalți, inclusiv Farfuridi). Există și în textul despre Caragiale rezultate ale lecturii grăbite, cum ar fi, de pildă, ideea că, în finalul „Nopții furtunoase”, „ițele se dezleagă și adevărul iese la lumină”. Tocmai asta e, că nu iese, dovadă frumoasa legătură „de șic” a lui Chiriac, găsită de Dumitrache în patul consoartei. Care (deși ar cam fi cazul) nu-l pune pe gânduri pe cherestegiu. Dar nici pe dl Manolescu.
Capitolul cel mai penibil din întreaga lucrare este cel închinat lui Eminescu, unde multe dintre susțineri se sprijină pe o carte a lui Caius Dobrescu, textul începând, pur și simplu, cu evocarea plină de simpatie a „cazului Dilema”. Ceea ce spune totul. Aici critica mereu pusă pe harță, apostrofările, punerile la punct aproape retorice se observă mai mult ca în altă parte, împreună cu superficialitatea abordărilor și cu aspectul foiletonistic. Obsesia principală este mitul Eminescu, pe care N. Manolescu vrea să-l demonteze (în ideea justă, împinsă, totuși, prea departe în susținerile critice, că „orice formă de cult este mortificantă”). Respingerea obstinată a ideii unui Eminescu plutonic (și ieșit din aria BIEDERMAIER) este parte componentă a acestui demers. Luând în considerare eventualul gust al tinerei generații (aspru văzută în postfață!) criticul mută (ca și în alte părți) accentele, punând „Antropomorfism” în locul textelor grave și „Mai am un singur dor” (poezie evident importantă, considerată însă adevărata capodoperă), în loc de „Odă. (În metru antic)”, ilustrativă, cică, pentru „poezia de concepte goale”. Pe de altă parte, criticul pare a se certa cu toată lumea care crede altceva despre Eminescu, condamnă exegezele ca pe ceva pedant și inutil, iar când e de acord că I. Negoițescu a dat, alături de Maiorescu și Călinescu, o interpretare valabilă, se străduiește s-o contrazică la fiecare pas. Tratând lucrurile în felul acesta, se trezește, când ia în discuție, de pildă, reacția de indignare a multora față de grupajul dilematic, făcând, pur și simplu, pamflet: „Iar o poetă cu lungi plete romantice, tot de dincolo de Prut, condamnă pe neiubitorii de Eminescu de la tribuna Parlamentului României. Mai are rost să răspundem unor asemenea aberații [...]?”.
Să fie acesta tonul potrivit într-o istorie literară?

III


EXISTÃ VIETÃÞI care, după o mai lungă (sau mai scurtă) adăstare într-un peisaj, iau culoarea acestuia, spre a nu distona și a fi puse, astfel, în primejdie. Dl Nicolae Manolescu nu este, așa cum ne arată tot ce a scris până acum, un istoric literar în adevăratul înțeles al cuvântului, ci un cronicar literar și un foiletonist, un glosator înclinat către speculația inteligentă sau chiar subtilă și un eseist de certă aplicație. Aflat pe tărâmul istoriei literare – pentru care, în afara ambiției de a realiza un soi de cheie de boltă a operei sale și a orgoliului de a stabili și restabili ierarhii, prea puține alte calități/ trăsături pe care le posedă l-ar recomanda –, foiletonistul și glosatorul încearcă să ia culoarea mediului, adoptând unele elemente de suprafață (dar deloc neimportante) ale acestuia. Bunăoară, periodizarea, caracteristică, precum se știe, oricărei lucrări de acest fel.
În mod tradițional, periodizarea literară se bazează pe relația de interferență între factorii de determinare interni și cei externi. În istoriile literare didactice ea este foarte riguroasă (și uneori simplificatoare), fără a putea spune că utilizează întotdeauna criterii unitare. La dl N. Manolescu periodizarea este, însă, mai curând convențională, deși vrea să dea impresia că e serios întemeiată și, mai ales, novatoare. Lucrul se întâmplă pentru că autorul lucrării în discuție este lipsit de gustul ideologiei literare și, mai ales, disprețuiește strategic preocupările teoretice, dar și exegezele, socotind că mai presus de orice este critica. În acest sens, pare a răsturna termenii aserțiunii călinesciene conform căreia istoria literară e forma cea mai înaltă de critică, astfel că, pentru domnia sa, dimpotrivă, critica pare a fi forma cea mai înaltă de istorie literară. Această nouă concepție, ieșită dintr-o răstălmăcire, împiedică lucrarea dlui Manolescu să devină o frescă și face din ea o înșiruire de cronici, foiletoane, eseuri și profiluri literare orânduite cronologic.
Revenind la periodizare și taxonomie, trebuie menționat că, în acest domeniu, dl Manolescu a fost mai curând derutat decât influențat în bine de lectura oarecum târzie (relativ la propria sa activitate) a lucrării lui H. Bloom despre canon. Cel care realizase, împreună cu D. Micu, în 1965, datata „Literatura română de azi” pune greu de acord criteriile, ceea ce dă demersului său clasificator de acum un oarecare eclectism și o anume indecizie; fără a mai vorbi de lipsa de relief personal.
După ce vorbește despre „Literatura medievală”, „Neoclasicism și iluminism”, „Romantism” (unde sesizează întâiul canon, cel junimist), criticul ajunge (nitam-nisam, aș zice) la „Modernism”, pe care-l suprapune încărcatei de evenimente perioade 1889-1947. Eclectismul taxonomic e evident, începând de la anii de graniță: primul ar sugera un principiu estetic, așadar intern, al desprinderii de canonul junimist. Cel de-al doilea este însă unul cu trimitere la factori externi, pentru că la sfârșitul acelui an a început, în România, comunismul. Dacă avem în vedere că următoarea mare secțiune a panoramei manolesciene poartă titlul „Contemporanii” (ai cui?!), eclectismul principiilor de periodizare și de clasificare devine și mai evident. Aflat în dificultate (sau, pur și simplu, în criză de timp), N. Manolescu încearcă să salveze ce se poate salva prin apelul la un citat dintr-o carte („Recapitularea modernității”) de colportaj ideologico-literar a lui Ion Bogdan Lefter, care ar rezolva problema plasării în aceeași secțiune a lui Șt. O. Iosif și a lui Tudor Arghezi, a părintelui Agârbiceanu și a lui Camil Petrescu, a lui Coșbuc și a lui Urmuz sau a lui C.D.-Gherea și a lui Vladimir Streinu. Dacă aș avea în intenție un pamflet (cum am citit deja multe la adresa acestei lucrări), aș putea spune că dl Manolescu dă cu barda (ca odinioară un poet) în ființa literaturii române pe apucate. Și e convins că aceasta este istoria literară (cum acela era convins că „aceasta este arta”). Având însă în vedere că încerc o analiză cât se poate de obiectivă, mă limitez la a reproduce pasajul asertiv din Ion Bogdan-Lefter, căruia autorul îi dă credit total: „În cazul modernismului, sub umbrela conceptuală a marelui curent literar și cultural, își găsesc locul și simbolismul, și parnasianismul, și instrumentalismul, și prerafaelismul, și decadentismul [..], și poezia pură, și avangardele, ca și porțiunile nonreziduale ale sămănătorismului, poporanismului și mai ales ale ortodoxismului, ale criterionismului și ale tradiționalismului mai neutru”. Trecând peste ideea că modernismul ar fi nu doar un curent cultural, dar și unul literar, ar fi de observat, mai întâi, că, la noi, utilizarea acestul concept creează oarece confuzii, întrucât, în afara unui modernism în sens larg (care nu este, însă, chiar așa de primitor încât să-i înglobeze și pe Gherea, și pe Coșbuc sau Goga, și pe Galaction, pe Nicolae Iorga, Delavrancea, Hogaș, Iosif, Al. Davila sau Ronetti-Roman), există și unul în sens restrâns – orientarea de la „Sburătorul”. Explicația opțiunii pentru „porțiunile nonreziduale ale sămănătorismului sau poporanismului” este însă aceea că N. Manolescu evită, prin acest soi de sofism, a se ocupa tocmai de sămănătorism și de poporanism, într-o istorie literară care, oricum, nu proiectează convingător autorii pe fundalul viu al epocilor, ci îi prinde cu ace pe un carton incolor. Plasând sub umbrela modernismului două epoci literare destul de diferite, dar mai ales reprezentanți ai unor curente și orientări distincte, deși înrudite, autorul „Istoriei critice...” renunță la o observație clară pe care o făcea G. Călinescu (și pe care a preluat-o fidel și domnia sa, în „Metamorfozele poeziei”), conform căreia tradiționalismul interbelic (în care am putea include și ortodoxismul) este, în deosebire de cel de la începutul secolului (al lui Coșbuc, Iosif sau Goga, dar și al lui Galaction, Hogaș ori al primului Sadoveanu), „o formă de modernism”. Fără a mai vorbi de faptul că simbolismul însuși apare la noi, sub influența celui francez, desigur, nu ca reacție față de romantismul „High” ori „Biedermeier”, ci față de micul romantism rustic purtând numele de sămănătorism (și deloc față de parnasianism, după cum rezultă din rondelurile macedonskiene). Ceea ce din cartea de care mă ocup rezultă cam vag, dacă nu cumva nu rezultă deloc.
Mă opresc din aceste considerații, spre a nu da impresia că aș căuta nodul în papură. Deși nu despre papură e vorba aici. Adevărata problemă este însă alta. De vreme ce N. Manolescu reunește, alături de interbelici, sub același concept, autori plasați, până acum, nu sub umbrela în aparență primitoare a modernismului, ci sub cea mai mică a unor orientări literare generate, la urma urmei, chiar și de structura socio-culturală a perioadei 1890-1918, ar fi fost ca lectura în parte a fiecărui scriitor reținut să se resimtă de această nouă perspectivă. Or, acest lucru nu se întâmplă deloc, astfel că, după ce parcurgem comentariile mai ample ori mai restrânse, mai generoase ori mai pline de rezerve (dar, oricum, presărate, ca și cronicile literare ale autorului, de tot felul de sintagme apreciative), nu ajungem la o altă imagine a scriitorilor luați în discuție. Cu alte cuvinte, dl Manolescu uită a încerca să ne convingă că părintele Agârbiceanu ori cuviosul Galaction, Coșbuc ori Goga, Delavrancea ori Hogaș ar fi, de fapt, nu ce se credea până mai ieri, ci niște moderni. De altfel, în interiorul amplei secțiuni a MODERNISMULUI, domnia sa introduce subdiviziunea destul de conformist denumită „Sfârșit de secol, început de secol” (cu „Reacții la Junimism. Naționalismul”, „Proza realistă și naturalistă”, „Micul clasicism poetic”, „Dramaturgia la 1900” și „Simbolismul”), spre a aborda mai apoi, ca reprezentând „A doua bătălie canonică”, epoca interbelică (unde se ocupă de „Marii scriitori”, de reprezentanți ai poeziei, romanului, dramaturgiei, criticii, eseului și istoriei literare, avangardei – majore și minore! – și de „Generația '27”). Subsecvența intitulată „A doua bătălie canonică” este precedată de mici discursuri teoretice intitulate „Noi forme de lirism. Poezia pură” (cu multe referiri la modernismul european) și „Romanul doric, ionic și corintic” (cu referire exclusivă – dar firească – la cel românesc). O mică încercare introductiv-sintetică mai apare cu privire la avangardă. Altminteri, armătura teoretică e, în „Istoria critică...”, destul de precară.

DACÃ în privința periodizării și a taxonomiei lucrurile stau cum stau, iar includerea într-un pretins modernism a tuturor autorilor post-junimiști și interbelici (dar există, în carte, și niște liste cu „autori de dicționar” – unde sunt înscriși cei pe care, poate, N. Manolescu i-ar fi prezentat mai detaliat, dacă ar fi avut timp să-i citească – , iar din cea așezată la sfârșitul momentului 1889-1916, dar incluzând autori care s-au manifestat între 1840 și 1916 (?!), putem trage concluzia că la fel de „moderniști” precum Șt. O. Iosif și ceilalți ar mai fi și C.C. Bacalbașa, C. Sandu Aldea, Sofia Nădejde sau Alexandru Vlahuță, aflați pe același tabel cu câțiva simboliști, dar și cu Samson Bodnărescu ori Cezar Bolliac!), așadar dacă includerea în „modernism” este lipsită de orice consecințe în privința lecturii propriu-zise, trebuie făcută observația că, la nivelul comentariilor luate în parte, secvența „modernistă” este, totuși, cea mai bună din „Istoria...” manolesciană. Mai mult în ce privește proza și critica, mai puțin în ce privește poezia, interpretată, în ciuda existenței unei mici armături teoretice, impresionist, empatic și conținutist.
Primul „modernist” ar fi Gherea, privit în comparație cu Maiorescu și considerat a fi fost pe nedrept supraapreciat de unii istorici literari, între care I. Negoițescu, în „ISTORIA lui”, sau Leon Volovici, în „DICÞIONARUL GENERAL de la Academie” – „ lucru de-a dreptul curios, dacă ne gândim că (textele cu pricina, n.m.) au fost scrise după 1989”. N. Manolescu știe bine toate trucurile criticii literare, cunoscând mai ales cum se poate face din alb, negru și din negru, alb. Astfel, unii comentatori pot spune că, în ciuda faptului că are slăbiciuni de tot felul, Gherea este, totuși, primul analist din critica noastră (spre deosebire de Maiorescu, care face o critică de idei generale, se oprește în pragul analizei și limitează critica la rostul ei de îndrumare, considerând-o inutilă tocmai atunci când ea abia își deschide adevăratele perspective). Dl Manolescu răstoarnă însă termenii și obține un diagnostic defavorabil: „E drept că el e primul nostru critic care face minuțioase analize de opere. Dar acestea sunt incompetente și constau într-un nesfârșit bavardaj psihologic ori sociologic pe marginea textelor, a căror abordare nemijlocită este, când este, una naiv-descriptivă”. Nu încape îndoială, însă, că astăzi critica lui Gherea e perimată și că nu mai stă pe de-a-ntregul în picioare nici chiar studiul său dedicat lui Coșbuc. Dacă Gherea e privit cu rezerve, Ibrăileanu e apreciat superlativ, fiind considerat „cel mai de seamă critic și istoric literar din prima generație postmaioresciană”, situat pe același plan valoric cu E. Lovinescu. N. Manolescu apreciază, în afară de „Spiritul critic în cultura românească” sau „Numele proprii în opera lui Caragiale”, mai ales acele elemente care-l caracterizează pe el însuși: tipul de comentariu inteligent și speculativ din „Note pe marginea cărților”, asemănător cu cel practicat de N. Manolescu în „Teme”, ori distincțiile din „Creație și analiză”, care i-au sugerat conceptele „ionic” și „doric” de mai târziu; dar și ceea ce Ibrăileanu a realizat, iar admiratorul său doar a năzuit – opera de ficțiune, adică „Adela”, considerat „poate, întâiul nostru roman de observație exclusiv sufletească, înaintea celor ale scriitorilor din generația lui Eliade, Holban, Șuluțiu sau Blecher”. Am putea spune că Ibrăileanu ar corespunde statutului de „modernist” atribuit, prin plasare, de către autorul „Istoriei critice...”. Numai că aceasta nu se datorește tipului de lectură, ci lui Ibrăileanu însuși, care a fost, deopotrivă, un reprezentant al începutului de secol și al epocii interbelice („Adela” apărând în 1933). La celălalt capăt, după E. Lovinescu și G. Călinescu, bine privită este „a treia generație postmaioresciană”, cu exacte și pătrunzătoare texte despre Perpessicius, Șerban Cioculescu sau Vladimir Streinu (socotit și „un poet interesant, chiar dacă fără notă personală”), cu unul mai rece despre Tudor Vianu, considerat a fi „mai bun istoric decât critic literar. Și chiar decât teoretician”, și cu aprecieri aparte pentru un eseist subtil ca P. Zarifopol ori pentru cronicari și foiletoniști ca Pompiliu Constantinescu (socotit, în chip exagerat, „uitat astăzi”) sau chiar Octav Șuluțiu (comentat și ca romancier). Cât îl privește pe G. Călinescu, el este considerat a fi, prin „Istoria...” sa, un făuritor de canon. Este interesant însă că, la fel ca și capitolul despre Eminescu, cel despre G. Călinescu începe cu sfârșitul: publicistica, și anume cea compromițătoare din primii ani de comunism, comentată pe larg, cu o anume plăcere tăinuit sarcastică a maculării propriului idol. Dar fără crispare, astfel încât paginile cu pricina alcătuiesc un fel de schiță amuzată pe tema naturii umane. Care nu poate să nu-mi amintească, totuși, gestul izvorât probabil nu din devoțiune, ci dintr-un cinism care-i cam stătea-n fire, al altui emul călinescian, Al. Piru, care i-a pus, postum, marelui critic în circulație mai toate textele penibile, îngrijind în 1972, la editura craioveană Scrisul Românesc, volumul „Literatura nouă”. O carte utilă, totuși, parcursă de mulți cititori (între care mă prenumăr) cu un soi de sadic (deși contrariat) interes.
Marii scriitori interbelici sunt, cu unele excepții, cei acceptați ca atare și până acum. În proză – Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, G. Călinescu, dar și Mateiu I. Caragiale, Anton Holban și M. Blecher. Plasarea ultimilor trei, ridicați în ochii criticii (nu e limpede dacă și în cei ai cititorilor) în ultimele decenii, poate fi discutată. Cu atât mai mult cu cât comentariile ce le sunt consacrate (în special dedicat lui Blecher) nu conving. E vorba și de lectura inversă, din perspectiva prozei optzeciste, care se trage și din sugestiile operei celor trei autori (dar și din Camil Petrescu). Altminteri, în capitolele dedicate marilor prozatori regăsim comentariile pertinente din „Arca lui Noe” sau din alte lucrări anterior și aplicat concepute (precum „M. Sadoveanu – Utopia Operei”), cu lipiturile de rigoare și chiar cu drastice comprimări, atunci când e vorba de opere care lipsesc din sumarul studiului despre romanul românesc. Cum ar fi „Răscoala” de L. Rebreanu, considerată capodoperă, dar expediată în câteva rânduri. Ca și poezia lui Camil Petrescu, socotit a fi mai tare în teorie decât în practică, de unde susținerea că romanele sale interbelice n-ar fi capodopere. Asemenea considerații ad hoc se întâlnesc la tot pasul. Marii poeți ar fi Tudor Arghezi (considerat aproape ateu, deoarece „decât incertitudinea existenței divinității, poetul are mai degrabă certitudinea inexistenței sale” – afirmație făcută într-un studiu introductiv din 1971 și păstrată până azi, când o vedem făcând un soi de ciudată carieră prin manualele școlare alternative), George Bacovia (privit, parcă, mai rezervat ca înainte), Lucian Blaga (înțeles fără evocarea expresionismului), Ion Barbu (parcă un pic supralicitat și cu unele scăpări din condei pe care le las pentru un breviar umoristic) și Ion Pillat (nu chiar convingător prezentat ca mare poet). Dintre ceilalți, Ion Minulescu e surprins, într-un text savuros, prin răsturnarea celebrei afirmații călinesciene, care-l prezenta ca pe un Mitică liric, în sensul că nu poetul, ci publicul epocii sale, alcătuit preponderent din urmașe ale Ziței, sentimentale și cosmopolite, era caragialesc, iar poetul i-a satisfăcut orizontul de așteptare.
În tot, dincolo de precaritățile periodizării și încadrărilor, care nu pot să nu contrarieze, secțiunea „modernismului” este, la nivelul comentariilor considerate individual, de valoarea criticii știute a autorului.


IV

ULTIMA SECÞIUNE (a patra) a „Istoriei critice...” manolesciene, intitulată „Contemporanii” (1947-2000), ca și epilogul referitor la perioada postdecembristă (unde autorul nu face decât să contureze ambianța politico-ideologică și culturală și să includă câțiva „optzeciști întârziați”), a stârnit, de fapt, cele mai multe reacții, unele subiective (dar deghizate, fie că e vorba de ditirambice elogii, fie de vehemente negări, în haina obiectivității), altele de-a dreptul pamfletare. O istorie literară, mai ales dacă aparține unui critic care, practicând cu pătrundere și strălucire de stil decenii bune cronica literară într-o prestigioasă revistă, și-a creat aura de făuritor de canon și a dat impresia (în bună măsură justificată) că poate da certificate de valoare (și chiar de nemurire!), nu poate să nu aibă, asupra autorilor în viață, un puternic (și, în unele cazuri, devastator) impact. Ea validează sau zădărnicește iluzii, întreține sau ucide speranțe și, mai ales dacă este concepută în spirit selectiv și chiar în forma unei antologii, dă multora sentimentul inutilității privind perseverența în a mai scrie și a mai publica. Noroc că aceste sentimente, în primă instanță răvășitoare (am auzit că un autor a izbucnit în plâns constatând că N. Manolescu nu l-a reținut în cartea sa, deși scrisese anterior despre el), dispar (atunci când nu se transformă în altceva) destul de repede, astfel că autorii dezamăgiți își bandajează cum pot mai bine rănile sufletești și revin la viciul lor, cum o face și fumătorul înveterat, deși pe pachetul de țigări pe care-l desface se află avertismentul că, dacă va fuma, va muri mai devreme sau chiar foarte curând.
Sigur, aspectul evocat mai sus nu e lipsit de importanță. E drept că el vizează mai ales secvența a doua a părții care se ocupă de cei pe care criticul îi consideră contemporani (dar care sunt doar contemporani ai generațiilor mai vârstnice și, înainte de toate, ai autorului acestei „Istorii...”, care și-a clădit opera și prestigiul în relație cu scrisul lor), unde aflăm șaizeciștii și, mai ales, optzeciștii. Cu toate acestea, problema includerilor sau a excluderilor, care a făcut (și, probabil, va mai face) să curgă multă cerneală „violentă” și chiar „vitrion”, e una secundară. Ea poate fi pusă, de pildă, dacă discutăm caracterul de istorie literară al acestei lucrări, care nu revendică exhaustivitatea și pretinde că nu vrea să concureze dicționarele. Trecând peste apartenența sau nepartenența ei la domeniul pe care și-l arogă, s-ar putea face, totuși, observația că o lucrare de acest fel în care figurează Mircea Scarlat și Ion Bogdan Lefter, dar din care lipsesc Adrian Marino, Marin Mincu sau Marian Popa n-ar prezenta cea mai mare încredere. Că, bunăoară, de ce să fie reținută Elena Ștefoi, iar nu Carolina Ilica ori Daniela Crăsnaru? De ce Andrei Bodiu, iar nu Daniel Cristea Enache? De ce Adrian Alui Gheorghe sau Călin Vlasie și nu alți o sută de poeți? De ce nu și Eugen Uricaru (sau Petru Popescu), măcar având în vedere că i-a precedat lui N.Manolescu la conducerea breslei scriitoricești? S-a exprimat chiar ideea (nu întrutotul trăznită) că, exceptând două-trei nume, autorii optzeciști selectați ar fi putut fi înlocuiți cu alții, într-o lucrare la fel de credibilă (sau la fel de contestabilă). Cu atât mai mult cu cât nume reținute, de pildă, în „Istoria literaturii române contemporane”, de către Alex Ștefănescu, nu sunt amintite nici măcar în treacăt în cea a lui N. Manolescu. Sau având în vedere că autori ridiculizați de către Marian Popa în lucrarea sa devin prezențe de prestigiu în cea de acum.
Toate acestea nu sunt, până la urmă, decât un lung prilej de vorbe și de ipoteze. Trebuie făcută precizarea limpede că, dincolo de două-trei cazuri, nu aceasta e problema „Istoriei critice”, unde nu sunt trecute cu vederea nume care contează. Așa încât problema esențială este cum citește N. Manolescu literatura ultimei jumătăți de secol, pe de o parte în ansamblul ei, iar pe de alta întrucât privește autorii de prim-plan considerați individual.

CÂND a vorbit, în noua prefață (care era tot cea veche, ușor adăugită) a cărții sale, despre „istoria literară la două mâini”, N. Manolescu se va fi referit, în primul rând, la literatura pe care o consideră contemporană, adică la cea numită, înainte de 1989, „literatura română de după Eliberare”, care, în condițiile unei așa-zise noi eliberări, cea de sub comunism, s-ar cere revizuită. Istoricul de azi e criticul de ieri, în fața căruia se ridică o problemă similară celei cu care se confruntă cineva care moștenește o arătoasă casă veche, pe care nu poate s-o dărâme spre a construi alta cu totul nouă, așa că decide s-o reconstruiască. Greșeala cea mai mare pe care ar putea s-o facă un asemenea fericit proprietar, ar fi aceea de a-i pune, în loc de ferestrele și ușile cam scorojite, dar în stilul epocii, termopane și uși metalice. Această situație este evidentă dacă vom compara cronicile literare pe care criticul, la insistența discipolilor săi optzeciști, le-a strâns (selectiv) în trei volume (apărute la Editura Aula din Brașov, în 2001). Relaționarea cu respectivele cronici (dar și cu o serie de studii sau prefețe) s-ar fi impus oricum, dar prezența lor într-o carte face operația mai lesnicioasă.
Trebuie făcută, așadar, de la bun început observația că secțiunea „Contemporanii” stă sub semnul imaginii simbolice de mai sus, arhitectonica ei dezvăluind (pentru că asta se întâmplă și în cazul reconstrucțiilor reale) modul în care s-a lucrat, dar și lipiturile, fisurile, adaosurile ori catul superior, așezat pe aceeași temelie, ceea ce poate pune în primejdie, la cel mai mic cutremur, întreaga clădire.
Un text nou (ca un termopan) este preambulul „Un lustru de tranziție. Realismul socialist”. Titlul e neatent formulat, dând impresia că autorul s-ar referi la intervalul 1944-1948, când ar fi apărut curentul incriminat. În realitate, el pare a avea în vedere două lucruri: mai întâi „lustrul” cu pricina, ilustrat de ceea ce pâna acum numeam „generația războiului” sau „generația pierdută (și regăsită)”; apoi „realismul socialist”, care începe a se manifesta, la noi, imediat după 23 August, devenind dominant într-un alt lustru (1948-1953) și impunând un canon oficial pe care criticul îl urmărește cu obstinație manifestându-se, dincolo de orice schimbare la față, în cazul generațiilor mai vechi, în tot decursul perioadei comuniste, până când e înlocuit (sau, mai bine, dublat) de cel optzecist. Valorificând vechi cunoștințe, dar și studii mai recente dedicate chestiunii, N. Manolescu dă aici partea așa-zicând teoretică cea mai întinsă din cartea sa. Dar și cea mai ideologizată, în spiritul unui ideologism à l'envers (pe care, în urmă cu vreo nouă ani, îl numeam, într-un editorial din revista „Litere”, „ideologism întors”), adesea excesiv și chiar oportunist (ca și ideologismul celor pe care, în unele momente, îi condamnă cu o angajare nu chiar specifică domeniului istorico-literar). Iată un rod al exagerării de acest tip, care rămâne, din fericire, fără consecințe importante în sectorul analitic al lucrării: „Regimurile comuniste sunt cele mai dogmatice din istorie, în plus, niciun altul – nici fundamentalismul catolic din trecut, nici acela islamic din prezent, ca să nu mai vorbim de dictaturile de dreapta din Europa și America de Sud a secolului XX – n-a controlat într-o măsură comparabilă societatea, economia, colectivitățile, instituțiile, legile, ca și indivizii, credințele, gândirea și intimitatea persoanei. Regimurile comuniste sunt singurele cu adevărat totalitare”. Mai pertinentă (și contrazicând, în fond, radicalismul, el, fundamentalist al afirmației de mai sus), este opinia (severă și ea) despre literatura scrisă sub comunism: „Proteică și cameleonică, având, ca Ianus, două fețe, această literatură pune azi o mare problemă: ea a avut, în chipul cel mai inextricabil (?!), doi autori, unul, romancier, poet sau dramaturg, celălalt, cititorul, criticul, interpretul”. Ceea ce e valabil cu o singură observație: nu e vorba de criticul și interpretul în act (unde ei traversează aceeași situație cu a scriitorului și sunt, în fond, la fel de cenzurați), ci de aceștia în ipostaza de cititori (și atât) ; sau a cititorului în ipostaza de critc (cât este). Dovadă stă faptul că însuși N. Manolescu se vede nevoit să-și reviziască (uneori, după cum vom vedea, radical) opiniile formulate înainte de 1989. Situație care poate duce la concluzia că și critica literară manifesta, atunci când încerca să nu se conformeze strict liniei oficiale, același cameleonism, poate doar mai discret, dar oricum dispus la mici compromisuri, ca și la benefica autocenzură, cu al literaturii.
Ceea trebuie neapărat observat este că modul în care sunt prezentați autorii „lustrului” de care vorbește criticul nu are aproape nicio legătură cu preambulul așa de (neo)ideologizat. Secvența „Supraviețuiri: vestigii din vremea unei literaturi normale” (cu Edgar Papu, C. Noica, Tonegaru, Radu Stanca, Ion Negoițescu – căruia i se minimalizează, deși, formal, e declarat remarcabil, eseul „Poezia lui Eminescu” –, Nicolae Balotă) cuprinde profiluri (cel al lui Radu Stanca a fost detectat deja ca fiind, pur și simplu, o prefață veche de peste 40 de ani) conturate independent. În plus, e de neînțeles ce caută aici Alexandru Paleologu, care n-a scris mai nimic în această perioadă, afirmându-se după 1970 (Alex Ștefănescu și Marian Popa îl situează, de altfel, acolo unde-i e locul). Același lucru s-ar putea spune chiar și despre Edgar Papu. În schimb, secvența următoare, „Literatura «nouă». Generația '40” stă, pornind de la ghilimelele din titlu, sub semnul unei aspre revizuiri. Este, totuși, o revizuire făcută în grabă, pe aceleași module vechi, păstrate în noua construcție. Pe această cale se ajunge, probabil, la incipitul caragialesc al micului text despre Beniuc, care „nu este doar un autentic poet realist-socialist, dar și singurul poet realist-socialist autentic”. Nu e clar ce autentic poem realist-socialist vizează criticul, dar e evident că pune cam pe același plan creația interbelică (demnă de o atenție pe care nu i-o acordă) și cea postbelică a autorului. Jebeleanu, apreciat superlativ de către N. Manolescu (în special pentru „Elegie pentru floarea secerată”) înainte de 1989, este desființat scurt, criticul observând (ipocrit) în final că „reputația, și morală și literară, a lui E. Jebeleanu în ochii mai tuturor criticilor rămâne un mister”. Mai condescendent este privită Maria Banuș, poate și pentru că N. Manolescu i-a consacrat un studiu introductiv la antologia apărută în colecția „Biblioteca pentru toți” a Editurii Minerva, în 1989. Trecând peste rest, nu e deloc clar ce caută în acest sector autori mult mai tineri, ca Ion Gheorghe și Nicolae Labiș. Singura explicație ar fi că sunt realist-socialiști (ceea ce, în cazul lui Ion Gheorghe, poet neotradiționalist în ceea ce are mai bun, e o exagerare). Această situare este impusă de matrița ideologizantă cu care lucrează N. Manolescu, dar și de caracterul nespecific al istoriei sale literare. E, poate, aici, locul observației că, în cea mai mare parte a secțiunii dedicate contemporanilor, „Istoria...”, lui N. Manolescu încetează, treptat, de a mai fi critică în sensul că propune o discutare a părerilor altora, dar rămâne critică în sensul că integrează, cu suprimări ori cu mici intervenții de circumstanță, propriile cronici literare. Astfel, secvența referitoare la poezie din capitolul ce-i va fi dedicat lui Mircea Cărtărescu, socotit pe bună dreptate un autor de mare valoare, rezultă din îmbinarea, cu unele suprimări de pasaje, a trei cronici, aproape fără nicio schimbare (în afara incipitului, care din „Acum trei ani și-a făcut apariția la Cenaclul de Luni un student...”, devine „Prin 1978 și-a făcut apariția la Cenaclul de Luni un student...”.
Revenind, partea cea mai consistentă (dar și cea mai problematică) a secvenței puse sub semnul canonului realist-socialist este cea dedicată prozei, unde toți cei reținuți sunt (sau au fost considerați) autori de prim-plan. Să nu uităm: în cazul literaturii interbelice, N. Manolescu utiliza, drept criteriu de clasificare, unul al ierarhiei valorice și încadra în capitolul „Marii scriitori” autori foarte diferiți ca ideologie politică, dar și ca orientare culturală sau estetică, punându-l fără probleme pe un gândirist (totuși) ca Blaga, alături de un tradiționalist de la „Viața Românească”, precum Sadoveanu, și pe amândoi alături de un simpatizant al legionarismului, ca Ion Barbu, ori lângă un „colaboraționist”, ca Rebreanu. Grila de receptare (lăsând la o parte prestigiul călinescian, care i-a impus pe toți ca mari valori) era una exclusiv estetică. În cazul literaturii postbelice, grila estetică funcționează doar pentru afirmare, în timp ce pentru respingere (exceptând literatura generației 80, care și-a avut, însă, și ea, aserviții ei, care nu făceau parte din grupările selectate) sunt utilizate criteriile ideologizante. Noroc că, în literatură, ceea ce e ideologizat (de orice culoare ar fi ideologizarea și de orice nuanță alinierea) este și decăzut din punct de vedere estetic. Nu există, din principiu, literatură realist-socialistă strict aliniată canonului oficial esteticește valabilă. Forma compromite sau sărăcește cel mai adesea fondul, dar și fondul, la rândul lui, compromite forma sau o umple, pur și simplu, de ridicol. De altminteri, niciun om cu capul întreg n-a considerat în sinea lui vreodată (ci doar a afirmat-o sau a susținut-o din oportunism, conformism sau din prudență) că poezia „Mărul de lângă drum” ar fi (fost) o capodoperă. Și nici romanul „Mitrea Cocor”. A mai demonstra încă o dată, în condițiile de astăzi, lipsa de valoare a unei asemenea literaturi, e nu doar superfluu, ci și extrem de bizar.

CINCI sunt prozatorii anilor '50 reținuți de critic: Zaharia Stancu, Marin Preda, Petru Dumitriu, Eugen Barbu și Titus Popovici. Lor li se adaugă trei dramaturgi (Aurel Baranga, Horia Lovinescu și teodor Mazilu) și doi critici (Paul Georgescu și Ov. S. Crohmălniceanu). Este lăudabil că, dincolo de unele mici excese ideologizante, N. Manolescu izbutește să-i prezinte de obicei în mod cumpănit. Ceea ce poate contraria ar fi doar întoarcerile criticului însuși la stânga-mperjur într-un caz, ca și considerațiile prea insistente (și chiar rău-voitoare) în altele. Deși sever, capitolul despre Zaharia Stancu este echilibrat. Marin Preda, contrar unor impresii superficiale, nu este chiar diminuat. Criticul consideră că el a avut șansa unei revizuiri serioase (spre deosebire de Stancu, care a fost, din această pricină, uitat), prin intervențiile lui I. Negoițescu, Gh. Grigurcu, S. Damian, și consideră că această acțiune de revizuire s-a încheiat odată cu apariția micului studiu „Marin Preda și mitul omului nou”, al poetului George Geacăr (inițial o lucrare de grad didactic, al cărei conducător științific a fost însuși N. Manolescu, n.m.). Evident că e adus în discuție și Eugen Simion, ca susținător înverșunat al lui Preda. Problema e însă că, limitată la articole, revizuirea cu pricina e discutabilă. În chestiune sunt romanele majore, considerate capodopere, în care S. Damian ori G. Geacăr descoperă unghiul realist-socialist de prezentare și, mai ales, de comentare a faptelor. Uneori acestea sunt exagerări, cum ar fi ideea unei voci supratextuale evidente în „Moromeții I” sau reproșul (pe care-l găsim la Geacăr) că, în loc de a-l admira pe Tudor Bălosu, țăran de ispravă, prozatorul îl simpatizează pe leneșul plin de umor Moromete. După ce ne mai demonstrează o dată că „Desfășurarea” sau „Ana Roșculeț” sunt scrieri ideologizate, care nu se pot salva, N. Manolescu discută în chip cumpănit „Moromeții, I” (fără a relua chestiunile pătrunzătoare din „Arca lui Noe”, se miră că „limitele epocii se fac mai bine simțite în cel de-al doilea volum”, spre a se dumiri însă imediat și a observa că așa se întâmplă în toate scrierile care se referă la actualitate (inclusiv în cele ale anilor 70- 80), deși îi va reproșa lui Preda (mai ales) faptul că n-a dus lucrurile până la capăt, contestând în esența sa comunismul (ceea ce se știe că nu era posibil într-o scriere ce-și propunea să apară în țară – lucru pe care îl va și sublinia, dar cu referire la alt roman și la alt scriitor – Bujor Nedelcovici, cu „Al doilea mesager). Deși pare pornit să revizuiască opera lui Preda, criticul nu spune nici despre „Delirul”, nici despre „Intrusul”, nici despre „Cel mai iubit dintre pământeni” lucruri care să surprindă (și, în general, lucruri care să nu fi fost spuse, unele și înainte de '89). Cu atât mai mult cu cât unele rezerve (ca în cazul ultimului roman), nu țin de ideologie, ci de structurare. Interesant este și capitolul despre Eugen Barbu, cunoscute fiind animozitățile mărturisite dintre prozator și critic (agravate cu prilejul acuzației de plagiat, legată de romanul „Incognito”, care a dus la excluderea din Uniunea Scriitorilor). Cum va reuși, în capitolul despre optzeciști, în cazul lui Liviu Ioan Stoiciu, prezentat, cel puțin până la un punct, favorabil, N. Manolescu izbutește și în cazul lui Barbu să se obiectiveze, alternând reproșurile cele mai aspre cu recunoașteri ale izbânzilor, dar fără a-l scoate definitiv pe prozator de sub suspiciune: „În aceste condiții (ale plagiatului dovedit, n.m.), originalitatea celui mai original roman al scriitorului, GROAPA (1957), care a părut incontestabilă la apariție, se cuvine privită cu circumspecție, deși bănuiala că ar avea alt autor n-a fost încurajată până acum de nicio probă”. Într-o oarecare măsură, capitolul cu pricina amintește de cel călinescian dedicat lui Brătescu-Voinești, unde fraza finală anulează toate reproșurile anterioare răstoarnă surprinzător verdictul prezumat. La fel se întâmplă și aici, în referirea ultimă la autorul insolitei „Istorii polemice și antologice a literaturii române de la origini până în prezent”, din care n-a apărut decât un volum, dedicat poeziei: „Adoptând aerul unui demolator de prestigii, Barbu își reprimă cu greu natura jovială. El e un senzorial pentru care cărțile constituie prezențe fizice, puse pe limbă, mirosite, «ingurgitate», «sorbite» de un cititor hulpav, cu apetit rabelaisian. Gura lui Cronos, așa cum l-a imaginat Goya, e plină de oasele fragile ale poeților care, totuși, rămân intacți după ospățul pantagruelic”. De un alt tratament se bucură, însă, Petru Dumitriu, un caz al literaturii române care, în aceste condiții, pune în lumină și un caz N. Manolescu. În 1993, romanul „Cronică de familie”, de care se leagă speranțele de mântuire ale autorului său, apărea la Editura Fundației Culturale Române cu o postfață pur și simplu elogioasă a acestuia din urmă, care limita discuția la textul cu pricina, evitând incriminarea explicită a scrierilor ideologizate, aservite și jenante. Ba mai mult, facultatea dominantă a scriitorului, evidențiată ca atare, era aceea a portretului în acvaforte, a înscrierii în registrul grotesc. Evitând să evidențieze defectele (totuși mari, în special pe măsură ce acțiunea se apropie de prezentul comunist), fie și motivându-le, criticul consideră romanul drept o culminație a stilului pe care l-a numit doric. O cu totul altă părere exprimă în capitolul din „Istoria critică”, unde privește, pe bună dreptate, foarte sever literatura conformistă și angajată partinic, de la „Vânătoare de lupi” până la „Drum fără pulbere” sau „Pasărea furtunii”, dar își schimbă opinia și despre „Cronica de familie”, unde aspectul de „caricatură neagră, goyescă” și vocația grotescului nu i se mai par calități, ci defecte, întrucât autorul ar prezenta cu intenție aristocrația română drept „o adunătură de detracați, melancolici, sumbri (...), bilioși, hulpavi, bețivi, curvari”. În felul acesta, consideră criticul, reideologizând, romanul a fixat „pentru decenii bune o imagine neadevărată și tendențioasă, inspirată de ideologia comunistă, a uneia dintre cele mai importante secole – în care s-a născut România modernă – din toată istoria noastră”. Se poate înțelege, din aceste reproșuri, că N. Manolescu ar fi dorit o imagine în roz. Ceea ce ar fi fost, poate, la fel de tendențios, dar nu și la fel de convingător din punct de vedere estetic. În orice caz, criticul ajunge la ideea că „faptul că romanul e scris cu mână de maestru e cu atât mai regretabil”, dar pentru a ilustra acest lucru, inserează un lung pasaj din postfața amintită, din 1993, care denotă exact contrariul. Culmea e că N. Manolescu nu are dreptate nici în 1993, dar nici în 2008. „Cronica de familie” nu este, ca întreg, nici atât de lipsită de defecte și plină de calități pe cât i se părea în urmă cu 15 ani, nici așa de tezistă pe cât i se pare acum.

ȘI ÎN SECVENÞA amplă „Noua literatură. Generația '60”, obsesia persistenței realismului socialist se menține. Poezia este pusă sub semnul unui „remake modernist” (fără a se observa că există și un remake tradiționalist). Dar criticul nu uită să dea la iveală câteva accidente ale angajării partinice ale primului (dar și ale celui de-al doilea) Nichita Stănescu. Pe care-l consideră unul dintre cei mai originali (probabil nu și dintre cei mai mari) poeți români. În sectorul de critică, ar fi de reținut minimalizarea lui Eugen Simion. Criticul utililzează în acest scop un soi de metodă a sandviciului, așezând între prima și a doua parte a textului său din 1993, intitulat „Critica bine temperată” (și suprimând-o pe cea de-a treia, care e aproape un pamflet), două cronici, una la „Dimineața poeților”, alta la „Scriitori români de azi”, vechi și ele. Textul strategic nedrept despre Eugen Simion ar merita, el singur, un comentariu. Dar ce text din această carte nu l-ar merita? Proza este înțeleasă ca fiind dominată (și în gustul cititorului din comunism) de obsesia temei, a adevărului, a politicului, de aceea atenția principală e acaparată de romanul „obsedantului deceniu”, al cărui deschizător de drum a fost Marin Preda. Acest interes explică și lipsa de priză autentică a altor tipuri de literatură, între care cea a „școlii prozatorilor târgovișteni”, autori remarcabili, cultivați, novatori și originali, deschizători de drumuri pentru optzeciști. La rândul lor, aceștia din urmă, care au impus, în unele momente, și grila de lectură a textelor mai vechi, nu par a fi, exceptându-l pe Mircea Cărtărescu, în felul în care sunt prezentați (și adesea expediați laconic sau pur și simplu formal), autori de prim-plan, ci mai curând un grup literar. Sunt ignorați, în orice caz, aproape sistematic, scriitorii care n-au făcut parte din grupurile optzeciste (din București sau din țară). În toată această ultimă parte, sunt utilizate din plin (și, prin aceasta, uneori siluite) numeroasele cronici literare ale autorului.
Contrariantă și plină de contradicții, alcătuită din pagini mediocre, alternând cu altele strălucite, alăturând platitudini și formulări memorabile, suferind la capitolul înțelegerii marilor clasici, subiectivă și excesiv ideologizată în privința literaturii postbelice, resimțind lipsa fundalului și a unei autentice viziuni de ansamblu, insuficient decantată și deloc caracteristică domeniului (în sensul canonic) pe care și-l arogă, „Istoria critică a literaturii române” este o operă imperfectă (aidoma cubului stănescian cu colțul ciobit) a unui important critic literar.


TUDOR CRISTEA

* Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura Paralela 45, Pitești, 2008, 1528 pag.

[Tipărit în revista “Litere”, Târgoviște, nr. 11-12 (103-104), noiembrie-decembrie 2008, 1 (105), ianuarie 2009, 2 (106), februarie 2009, 3 (107), martie 2009]

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!