NICOLAE LABIȘ – Între realitate și mit



ÎN URMÃ cu 50 de ani, pe 22 decembrie 1956, la orele 2, trecea în neființă, la numai 21 de ani, un meteor al literaturii române, poetul Nicolae Labiș. Fusese lovit, în noaptea de 9 spre 10 decembrie, în jurul orei 2:30, de remorca unui tramvai în care încercase să se urce sau sub care fusese împins de cineva cu intenție. S-au scris pe tema aceasta câteva cărți (cele mai cunoscute fiind „Moartea unui poet”, de Gheorghe Tomozei, din 1972, și „Timpul asasinilor. Documente și mărturii despre viața, moartea și transfigurarea lui Nicolae Labiș”, de Cezar Ivănescu și Stela Covaci”, 1997), fără a se putea stabili, în chip obiectiv, adevărul. În aceeași zi, în ciuda faptului că suferise o fractură a coloanei vertebrale în zona cervicală, cu secționare de măduvă, poetul, rămas lucid o perioadă, a dictat cuiva (o infirmieră sau un prieten – nici asta nu s-a putut stabili cu precizie) ultima sa poezie – un text în care unii nu s-au sfiit să vadă un mesaj încifrat-simbolic despre clipa care l-a precipitat către moarte: „Pasărea cu clonț de rubin/ S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.// Nu mai pot s-o mângâi./ M-a strivit/ Pasărea cu clonț de rubin, // Iar mâine/ Puii păsării cu clonț de rubin,/ Ciugulind prin țărână,/ Vor găsi poate/ Urmele poetului Nicolae Labiș/ Care va rămâne o amintire frumoasă...”. Sfârșitul tânărului poet a tulburat adânc lumea culturală, cu atât mai mult cu cât el intrase impetuos în literatură într-un moment dominat de atitudinea conformistă, pe care părea a o submina supunându-i-se, și-și crease, pe lângă legenda marelui său talent, și pe aceea a unei atitudini de inconformist și chiar de răzvrătit, pe care placheta „Lupta cu inerția”, tipărită postum în 1958 (după ce, în 1956, îi apăruse, pe lângă un poem intitulat „Puiul de cerb”, volumul „Primele iubiri), părea a o evidenția cu insistență. Moartea îl va proiecta (poate și prin lucrarea subtilă a celor care i-au provocat sfârșitul) în mit. Un mit care împiedică adesea analiza cumpănită a contribuției sale, ca și lectura lipsită de prejudecăți a poeziei. Este și motivul pentru care, cu deosebire în ultima vreme, Nicolae Labiș este, pe de o parte, negat, fiind socotit un autor aliniat cu iresponsabil entuziasm oportunist exigențelor ideologice ale comunismului, în slujba căruia și-a pus talentul incontestabil, pe de alta, remitizat, fiind prezentat ca o victimă a regimului (care, conform principiului cinic al stalinismului, preferă, cum se exprima un biograf, un geniu mort unui disident viu) și, nu mai puțin, ca un foarte mare poet. Prezent în orice manual școlar înainte de Revoluție, poetul este, de la introducerea manualelor alternative încoace, cu desăvărșire absent. Situație deplorată adesea și pusă pe seama unei conspirații obscure. Viața sa (poate chiar mai mult decât scrisul) ridică, în orice caz, o seamă de întrebări la care este (și va mai fi) greu de răspuns. Astfel că dacă opera lui s-ar putea eroda, destinul va rămâne, deopotrivă, dramatic și semnificativ.

NU ÎNCAPE ÎNDOIALÃ că Labiș a fost un autor modelat de conjunctură. Chestiunea mai greu de lămurit este dacă respectiva conjunctură i-a fost favorabilă sau defavorabilă. Altfel spus, dacă poetul s-a născut prea târziu, prea devreme sau tocmai la timp spre a deveni ceea ce era în profunzimea ființei sale creatoare. Instalați decis la putere la sfârșitul anului 1947 (după o scurtă tranziție, urmând actului de la 23 August 1944), comuniștii au dovedit, în domeniul culturii, o eficiență demnă de o cauză mai bună, având drept rezultat aservirea imediată (grație și colaborării mai curând oportuniste decât entuziaste a mai multor mari autori interbelici – de fapt a mai tuturor celor care-au fost solicitați, între care G. Călinescu, Tudor Vianu, Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu și, după o perioadă de interdicție, Tudor Arghezi, dar și Gala Galaction ori Cezar Petrescu, fără a mai vorbi de generația următoare, de la Mihai Beniuc și Maria Banuș la Eugen Jebeleanu) a literaturii și transformarea ei în mijloc de propagandă. Dată fiind lipsa de varietate a presei și a radioului, literatura avea, luându-se în calcul și gradul de implicare a școlii, iar prin ea, a unei mari părți a populației, în momentul respectiv, un impact important (vizând mai curând intimidarea decât desfătarea estetică) asupra opiniei publice. Se desfășura în chip organizat o amplă acțiune de formare a noilor scriitori, prin înființarea unei adevărate ciupercării de cenacluri bine supravegheate și dirijate în toate așezămintele culturale, gazetele centrale și locale tipăreau literatura nouă și propagandistică, răspândită, sub formă de broșuri cu rol de auxiliare didactice, și în școli, iar la nivel central se înființa, în 1952, Școala de Literatură „Mihail Eminescu”, unde erau adunați tineri de diferite vârste și pregătiri din întreaga țară, spre a învăța mai rapid cum se scrie în spirit nou. A fi scriitor era, în acele momente (spre deosebire de ceea ce se întâmplă azi), un lucru extrem de profitabil, ba chiar, în absența altor posibilități, unul dintre mijloacele cele mai rapide și eficiente de a te ridica la o situație privilegiată atât din punct de vedere social, cât și material. Un scriitor recunoscut avea, în acel moment, statutul pe care-l are azi o vedetă de televiziune.
Elev la liceul din Fălticenii lui Creangă și Sadoveanu, Nicolae Labiș, fiul unor învățători din satul Mălini, județul Suceava, născut la 2 decembrie 1935 în satul Văleni, comuna Poiana Mărului, un talent precoce și foarte productiv, începe să scrie pe bandă rulantă poeme în stilul clișeizat-propagandistic al epocii și se ia foarte în serios ca autor. Câștigător al Olimpiadei Naționale de limba și literatura română, prezent la festivaluri de literatură și în presa ieșeană, participant la o conferință regională a tinerilor scriitori, adolescentul, devenit o glorie locală despre care se aude și la centru, ajunge astfel cursant al primei serii (1952-1954) al Școlii de Literatură (unde, la cursul de deschidere, Sadoveanu întreba dacă e în sală), alături de alte viitoare nume literare, între care prieteni apropiați îi devin Lucian Raicu și Gheorghe Tomozei. Este o fire energică și pozitivă și se afirmă în poezie în chip exploziv, ca odinioară Arthur Rimbaud, pe care-l și citește, împotriva restricțiilor vremii (ca și pe Baudelaire, Verlaine, Esenin, Maiakovski ori vechiul Villon, dar și pe Arghezi), fără a-l înțelege, vorba poetului, „pe dedesubt”, ba, cum o dovedește poemul pe care i-l închină, cam pe deasupra, simplificându-i condiția prin tragerea sa către epoca în care însuși retorizează deloc rimbaldian: „Uite-mi inima și țara: de furtuni înnoitoare,/ De-un balcanic neastâmpăr, zbuciumate-s inegal./ Poate-a visului tău roșu o frântură îți apare/ Prin aceste-ntinse câmpuri, prin furnale și metal”. Este, de altminteri, tehnica uzitată curent de tânărul poet, care scrie dintr-un impuls mai profund, dar își deturnează metodic, într-un mod oportunist-inocent, dacă se poate spune astfel, jubilațiile dionisiace ale vârstei către tezele timpului, dublând imaginea sincerității prin masca unui conformism acceptabil. „Primele iubiri”, poemul-pivot al volumului său din 1956, este o asemenea mostră de deturnare ideologizantă a trăirii intime. Labiș avea, dincolo de impulsul de a vorbi în versuri și de un simț muzical care-l făcea să nu resimtă ca pe o povară clasicismul formal impus de epocă, o sensibilitate autentică și o natură problematizantă. Poemul său se deschide cu o proaspătă, intens trăită și sincer comunicată imagine aurorală, a descoperirii propriului suflet și a lumii: „[...]// Azi sânt îndrăgostit. E-un curcubeu/ Deasupra lumii sufletului meu./ Izvoarele s-au luminat și sună/ Oglinzile ritmându-și-le-n dans,/ Și brazii mei vuiesc fără furtună/ Într-un amețitor, sonor balans,/ În vii vibrează struguri străvezii –/ Cristalurile cântecelor grele –/ Și stropi scăpărători de melodii/ Ca roua nasc în ierburile mele./ Eu curg întreg în acest cântec sfânt:/ Eu nu mai sânt, e-un cântec tot ce sânt”. Starea lirică este însă dublată de exigența devierii spre epic și spre „larga respirație”, implicând explicitarea inefabilului prin conformismul ideologico-lozincard („Războiul se topise. Un popor/ Înfometat se agita în țară./ Vedeam cum pentr-un semn pictat pe zid/ Se-njură oamenii și se omoară./ Tata-mpărțea Scânteia prin vecini./ Odată un vecin a vrut să-l taie./ De oftică-n bordeiu-i se stingea/ Vădana Melentina, cea bălaie”) și sfârșind prin a legitima liric, probabil prin cea mai frumoasă metaforă care li s-a închinat, partidul comunist și noua orânduire: „Steaua polară pe cer, departe,/ În scurgerea timpului nu are moarte,/ Statornic arde în orice seară,/ Capăt de osie, steaua polară./ Stelele, lumile, roiuri astrale/ se-nvârt în jurul osiei sale. Sobră-armonie pururea vie,/ nezdruncinată putere-n tărie.// Osie-a lumilor, dacă te-ai rupt,/ Lumile cad huruind dedesubt,/ Ca-nvălmășite de tari alcooluri/ Lumile cad fulgerate în goluri!/ Îngrozitoare schimbare atunci:/ Floarea vulcanilor crește din pungi/ Pale se sting ale luncilor flori,/ Mori, vegetație, suflete, mori. // Arde o stea între multele stele,/ Arde pe ceruri și pe drapele, / Capăt de osie – roșia stea – / Osia trece prin inima mea [...]”.
O parte a criticii literare elucubrează, în legătură cu lirica de această factură (scrisă uneori cu mare talent), în două moduri. Primul se manifesta înainte de 1989, prin exagerarea importanței unor atari poeme care, prin intensitatea trăirii și prin sinceritate, ar fi subminat maniera elogierii standardizate a comunismului, curentă în momentul respectiv. Într-un text din volumul „Prim-plan” (1987), reținut în mare parte în recenta sa istorie literară, Alex Ștefănescu afirmă, vădind un real talent al mistificației critice: „După cum reiese din poemele sale simple și înflăcărate, Nicolae Labiș avea o mare capacitate de a integra în operă o cauză. [...] Aderarea sa la idealul comunist trebuie considerată deci mult mai mult decât o acceptare, și anume o inițiativă. El știa să se asocieze unui detașament aflat în marș, să intre în cadență și chiar, în scurt timp, să imprime un nou ritm, mai energic, celor din jur.
În acest fel trebuie înțeles caracterul afirmativ al poeziei lui Nicolae Labiș. Da-ul său sincer și impetuos corectează da-urile convenționale, palide ale multora dintre contemporani. [...] Nemulțumit de modul de exprimare al unor poeți, Nicolae Labiș le smulge stiloul din mână și le arată cum ar scrie el însuși aceleași poezii”. E drept că, scriind oarecum altfel decât se cere, poetul devine suspect în ochii conformiștilor (de unde și ideea destul de răspândită că a fost minimalizat de oficialitățile literare și apoi ucis de Securitate). Dar e la fel de adevărat că, pe această cale, el a furnizat cel mai potrivit material agitatorilor cultural-politici, care făceau să bubuie, până mai ieri, sălile de spectacole sau microfoanele instalate pe stadioane, la manifestările megalomanice în cinstea partidului comunist și a Conducătorului iubit, de aceste versuri pe care mulți i le atribuiau lui Adrian Păunescu: „Trăim în miezul unui ev aprins/ Și-i dăm a-nsuflețirii noastre vamă./ Cei ce nu ard dezlănțuit ca noi/ În flăcările noastre se destramă”. Sau de acestea, din poezia „Comunistului”, vehiculate până la nebunie în montajele literar-artistice: „Vibrație – pentru zidiri de granit,/ Vibrație pentru un om obidit,/ Vibrație pentru visare,/ Inimă, lacrimă, floare,/ Pentru greșeală și pentru păcat,/ Pentru copil și bărbat,/ Pentru speranță, vibrație,/ Pentru ale dansului ritmuri și grație,/ Pentru dansul de flăcări și roți –/ Nimic pentru tine, tot pentru toți”.
Altfel poate fi înțeleasă această impetuozitate acceptată ca sinceră, după 1989. Observând că prezența sentimentului morții ce dublează ideea angajării politice în poezia „Marșul celor puternici”, publicată în martie 1954 în „Iașul nou” („Să nu ne plângem viața că-i scurtă. Să-nvingem,/ Într-una câte-un zeu s-ar cuveni de-nvins,/ Căci noi trăim atâta vreme câtă/ În visurile noastre am cuprins.// Ne apropiem de neființă/ Cu pașii drepți și fără șovăire,/ Dar nu cu orice gând și orice fapt/ Ne apropiem de nemurire!// Nu vă chem în duruitul darabanei,/ Nu vă chem sub flamuri negre ca vultanii,/ Ci vă chem spre piscuri neumblate,/ Unde numai soarele și visele au pus piciorul./ Nu renunțăm la nimic,/ Câștigând viitorul!”), provoacă reacția comisarilor politici ai vremii, care îi reproșează autorului că slăvește moartea într-o epocă a vieții, Marian Popa emite, în „Istoria literaturii de azi pe mâine”, următorul picant delir interpretativ (punctat și de observații juste!), rezultat, între altele, din enorma supralicitare a lungului poem, care conține și versuri puternice: „Candidul Labiș, poposit în București dintr-o provincie a politicului, este unul din cei care cred în idealul absolutizat al militantismului revoluționar, versurile sale sunt flăcările unei mistici combatante pentru care dramatizarea celor mai înalte tensiuni existențiale reprezintă normalitatea; stereotipurile propagandistice curente sunt verosimilizate printr-un energetism nietzcheean, sensul trăirii intensive este dat de «neființă», cuvânt necunoscut poeziei politizate momentane, care construiește realitatea socialistă (nu) pentru ca să n-o trăiască. Un marș care depășește mediocrele pretenții marxist-leniniste diurne, pentru a defini un mod radical de a consuma politicul și de a se consuma în el, prin sacrificiu: poemul ar fi fost acceptabil pentru o legiune romană, pentru trupele SS și foarte clar pentru Mișcarea Legionară dedată cultului morții. Or, partidul comunist instituționalizat se mulțumește cu adeziuni; el are nevoie de texte propagandistice, nu de devorări neființiale”. Așa ar fi, dacă n-ar fi altfel, iar asemenea poeme sunt greu (dacă nu imposibil) de salvat. De altminteri, poetul însuși contrazice opinia criticilor, compunând texte pur și simplu lozincarde, fie și îmbrăcate în straie mai puțin convenționale, închinate revoluției comuniste, lui Marx, partidului unic, „omului comun” sau „luptei cu inerția”. Se găsesc în scrisul său (dar și în fronda sa mai mult sau mai puțin bahică) dovezi multiple că el nu era deloc sincer, ci doar conformist. Chiar capodopera sa general acceptată, „Moartea căprioarei”, scrisă cu un excepțional instinct al dozării melodramaticului, cu talent descriptiv și cu o matură stăpânire a propensiunii retorice, tratând memorabil o temă la modă – copilăria rănită de război și de foamete și maturizarea printr-o tragică experiență exemplară –, divulgă micul ad-strat ideologic prin maturitatea suspectă (amintind de cea a lui Darie, din romanul lui Zaharia Stancu) a copilului care înțelege asprele rigori ale vieții.

EXISTÃ însă și un alt Labiș, poetul discret al unor tonalități minore, „intimiste”, elegiace, neangajate și, mai ales, nedeturnate către tonalitatea „majoră”, militantă sau implicată în social. Un poet al melancoliilor autumnale, al dorului de iubire ritmat muzical și sensibil, deși cu discrete ecouri din Voiculescu sau Arghezi și cu ceva din poza gravă și matură, dar asumată, a lui Esenin: „Toamna îmi îneacă sufletul în fum.../ Toamna-mi poartă în suflet roiuri de frunzare./ Dansul trist al toamnei îl dansăm acum,/ Tragică beție, moale legănare...// Sângeră vioara neagră-ntre oglinzi./ Gândurile-s moarte. Vrerile supuse./ Fără nicio șoaptă. Numai să-mi întinzi/ Brațele de aer ale clipei duse.// Ochii mei au cearcăn. Ochii tăi îs puri./ Câtă dezmierdare pașii noștri mână!/ Ca un vânt ce smulge frunza din păduri,/ Ca un un vânt ce-nvârte ușa din țâțână...// Mâine dimineață o să fim străini,/ Vei privi tăcută mâine dimineață/ Cum prin descărnate tufe, în grădini,/ Se rotesc fuioare veștede de ceață...// Și-ai să stai tăcută cum am stat și eu,/ Când am plâns iubirea destrămată-n toamnă,/ Și-ai s-asculți cum cornul vântului mereu/ Nourii pe ceruri către zări îndeamnă.// Pe când eu voi trece sub castani roșcați,/ Cu-mpietrite buze, palid, pe cărare,/ Și-or să mi se stingă pașii cadențați –/ În nisip, scrâșnită, lașă remușcare...” („Dans). Față de schelăria de fațadă, pretențioasă și prețios-solemnă, a construcțiilor problematizante (și lungite până la deplina amorfizare), de felul „Omului comun”, textele acestui poet ascuns, oarecum subversiv, sunt fragmentare și, nu o dată, simple notații de stări fulgurante: „Crâmpeie de idei neterminate,/ Și-un zbor de păsări albe și un vis/ Și cântecul sunat pe jumătate/ Despre-un tărâm ce încă nu-i descris.// Iar liniștea, în cadențare fină,/ S-a mlădiat smerită peste burg/ Și te topești și curgi fără pricină,/ felină ceară, dragoste-n amurg.” („Ceară) . Ele pot sugera calea pe care, trăind, ar fi mers poetul. Dar pe drumul său ipotetic, el ar fi avut de purtat, legată de picior, ghiuleaua de plumb a poeziei sale de angajare sinceră ori numai mimată.
Astfel stau (sau ar putea sta) lucrurile privite „la rece”, prin prisma realității. În ordinea mitului însă, moartea lui Nicolae Labiș poate fi socotită prețul regenerării lirice a generației sale – o mioritică moarte creatoare.


[LITERE, nr. 11-12, noiembrie-decembrie 2006. reprodus în vol. "De la clasici la contemporani", 2008, pag. 27-34]