(1) Despre PoMo și cu ce se mănâncă



Către cititorii care mă urmaresc.

În urmă cu câțiva ani am început, pe acest sit, să postez o serie de texte ce vizau «postmodernismul». Și aceasta în vederea primirii unor reacții care să mă ajute, pe parcurs, să le finisez, în vederea includerii lor într-un volum. După re-scrieri și re-rescrieri, uneori chinuitoarea, acum volumul a început să «curgă», scriindu-se singur.

Din respect, datorie și gratitudine față de cei ce m-au urmărit și ajutat, inclusiv față de acest sit care a găzduit încercările mele, acum aș dori să prezint forma, aproape finală, a volumului. Evident, prin texte (capitole) succesive. O voi face și în scopul ca eventualilor cititori să li se prezinte «cap-coadă» lucrarea în ansamblu, precum și pentru a mai primi, în continuare, sugestii și critici pentru o ultimă finisare a sa.

Urmează primul capitol.

Gorun Manolescu



G.M.: Aș dori, odată ce ai avut amabilitatea să accepți această discuție, să-mi spui câte ceva despre dumneata.

Criticul Postmodernismului: Și anume?

G.M.: Păi, să zicem, cum a ajuns să te preocupe postmodernismul.

C.P.: E o poveste mai lungă…..

G.M.: Dacă ai amabilitatea, încearcă s-o povestești cât poți de concentrat.

C.P.: Am să încerc.

Prin formația background-ului meu umanist și prin eseistica care o practic….

G.M.: Scuză-mă că te întrerup. Despre formația dumitale «umanistă» mai știu câte ceva. De exemplu, că ai absolvit «litere-filozofie»; dar și că ai mai urmat, vreo doi ani și facultatea de matematică….

C. P.: Corect. Iar matematica, zic eu, m-a ajutat să mă adun de pe drumuri. Că eram cam împrăștiat. Inclusiv în ceea ce încercam să spun. Și, pe vremea aceea, la Mate ținea un curs de «Fundamente ale matematicii» Imre Toth. Care nu era numai un matematician și logician strălucit, dar și un poet în modul extraordinar de a prezenta lucrurile, care te fascina. Ca și celebrele prelegeri ale lui Călinescu care făceau amfiteatre pline. Și așa, aș putea spune, că m-am îndrăgostit de…«logică».

G.M.: O. K.. Dar de ce eseistica?

C.P.: Pentru că am avut șansa să dau, cum a apărut, peste prima carte a lui Nicolae Balotă („Euphorion”). Și zice, el, acolo (citez din memorie): „eseul ține de un initium, de un început … nu de virtuțile unui inițiat. A fi inițiat presupune a fi introdus într-o sferă a misterului, …înseamnă a fi posesorul unor cunoștințe refuzate altora. Inițiatul în misterele eleusiene, de exemplu, ca și matematicianul [pur sau fizicianul hălăduind prin fizica cuantică și subcuantică ] dacă au ceva în comun, acesta este privilegiul unei inițieri exclusive…Eseistul nu-și revendică prerogativele unei asemenea exclusivități…și nu se consideră un specialist care are vreun monopol al adevărului; el nu inițiază, el se inițiază. Eseistul [prost, bun – asta rămâne la latitudinea cititorilor] urmează un itinerar nesigur, întortocheat și ne invită să-l urmăm cum încearcă să defrișeze, tăindu-și drumul prin desiș”. Și am ajuns la concluzia că asta se potrivește cu felul meu de a fi.

G.M.: Bun. Dar de ce postmodernismul?

C.P.: Cu postmodernismul pe linia Foucault, Lacan, Lyotard, Baudrillard, Derrida, Deleuze, etc. dar și... Borges (cu «realismul» său «magic») eram relativ familiarizat încă de când începuse, mai insistent pe la noi, să se vorbească de el (anii ’80). Exista în mine o tensiune, acumulată în timp, creată atât de o atracție cât și de o respingere a abordărilor postmoderniste.

Ajunsesem, prin 1995, în stadiul în care această tensiune se cerea imperios relaxată și nu prea știam cum. Lovitura de grație mi-a dat-o o cunoștință, A. M. (nu vreau să-i divulg numele). Cunoștință care tot publica (și publică) în diverse reviste povestioare și eseuri postmoderniste, unele dintre acestea strânse și în câteva volume, care literalmente mă scoseseră din sărite. Și aceasta deoarece A. M. este un tip mefistofelic, provocator și manipulator, iar scrierile sale îmi creau o stare de spirit destul de neagră, dar mă și atrăgeau. Mai ales un eseu, intitulat „In toate sensurile, prin toate simțurile. Lecturi ale hipermediei” .... «In toate sensurile, prin toate simțurile», ca în povestea cu Scufița Roșie și Scufița Albă. Când se duc în pădure amândouă și se întâlnesc cu Lupul. Scufița Roșie, care știa povestea, o ia după Lup. Scufița Albă, mai naivă, o ia în toate părțile.

Eram sătul de Lupul modernist (și de a lui Scufiță Roșie) care știa s-o ia într-o singură direcție: cea a «raționalității iluministe». Dar ceea ce mi se părea nu numai inacceptabil, ci de-a dreptul revoltător era ca mintea s-o ia «în toate părțile» – cum propuneau postmoderniștii – dar mai subtil și mai pervers decât în cazul Scufiței Albe (care, naiv, deși nu prea ortodox și moral, o lua în mod «spațial»). Și mai subtil și pervers deoarece ei (postmoderniștii) impuneau numai permisiunea unei mișcări (libere?!) doar într-o lume plată, ptolemeică, pe «realitatea» suprafeței empirismului pozitivist, interzicând categoric deplasarea pe verticală spre profunzimea adâncurilor sau a înălțimilor. Mi se părea o «hartă» (Borges, Baudrillard) a unei realități mai pustie și mai deșertică decât «realitatea» din filmul MATRIX. Complet diferită de Realitatea Postmodernă în care deja trăiam și care mi se părea extrem de vie, colorată și incitantă și, mai ales, n-dimensională, depășind spațialitatea convențională tri sau tetra dimensională (dacă se lua în considerare și dimensiunea temporală). Și care își aștepta alcătuirea unei hărți proprii. Nici soluția spațial-sferoidală – de la Grecia antică citire – a unui echilibru static, imuabil din care să ieși prin devenire (ființare) și la care – idealul idealurilor – să revii apoi, nu mi se părea mai fericită. Mă simțeam ca într-o nouă închisoare (conceptuală) extrem de complicată în diacronia ipostazelor prin care trecuse gândirea european-occidentală: scăpată/evadată din închisoarea tridimensionalității sferei din antichitate; mult mai târziu, a elipsoidului, când s-a formulat clar "The Hard Problem" a dualității, descentrând sfera în cele doua focare ale zisului elipsoid, ca să ajungă la «Omul unidimensional» modernist-iluminist și de aici, «marea descoperire» a postmodernismului: să propună o nouă evadare într-o libertate plată, din nou limitată dar de data asta doar la două dimensiuni! Poate revenirea la Evul Mediu, la o restaurație a acestuia, însă, evident, pe alt plan, în cadrul globalizării – ar fi fost de luat în considerare. Dar rămăsese de acolo, din Evul Mediu, prea multă zgură, prea multă intoleranță și sânge religios ca, de altfel și din Modernitate când iluminismul făcuse ca așa zisa «raționalitate» să eșueze în dictaturi în cadrul cărora locul Divinității îl lua «Conducătorul». În plus, o astfel de restaurație începea să aibă, uneori, un vag iz de ocultism sincretic propriu unui «New Age», ceea ce o făcea și mai puțin atractivă. În paranteză fie spus, Renașterea nu mă tenta aproape de loc dacă făceam abstracție de câteva dintre personalitățile ei profund contradictorii care, însă, din nefericire, au deschis și chiar au început să paveze drumul iluminismului («raționalist») . Eram prins, încarcerat, din toate părțile. Era o revoltă în genunchi care mă exaspera. În celula (condiționărilor) propriului meu context cultural: cel european-occidental. Poate o apelare la alte contexte culturale, ca, de exemplu, cel extrem-oriental, care mă interesa de ani buni, mi-ar fi oferit șansa unei evadări lămuritoare! Și o astfel de încercare părea a fi justificată de cel de al doilea pol al unei dezvoltări explozive (Japonia și, mai de curând, China și India) care începea să fie o contrapondere însemnată pentru polul european-occidental. Dar și aici trebuia să fiu atent și să evit esoterismul actual al unor abordări de tipul unui «New Age» de care am amintit, rămânând strict fixat în ceea ce era nedistorsionat, autentic în contextul cultural respectiv. Sau și aceasta nu ar fi constituit decât o nouă «condiționare»? Posibil. Dar trebuia încercat ca apoi, complet depoluat, lucid, imun la orice nouă condiționare să mă lămuresc cum stau lucrurile cu Realitatea în care trăiam. Era posibil? Poate că nu. Mă și vedeam pus la zid de filosofii «de meserie». Dar nu asta conta. Șansele unei adevărate ratări erau mult mai mari dacă puneam în balanță scopul propus și propriile posibilități și limite de care eram conștient. Dar nici acest lucru nu conta. Și nu conta în măsura în care nu luam lucrurile chiar în serios. Și mă detașam în poziția unei sinucideri cu zâmbetul pe buze. Merita de încercat. De dragul derefulării, de dragul încercării, de dragul jocului...

G.M.: Și ai încercat?

C.P.: Ba bine că nu. Totul a început deci în joacă. Cu o "Poveste Postmodernistă". Postată pe un grup de discuții pe internet. Reacțiile (favorabile) m-au lăsat mască. Mi-am dat apoi seama cât de periculos de seducător era stilul postmodernist (singurul câștig cert al acestuia care a condus - și mai conduce încă - la descoperirea și promovarea unor noi mijloace de exprimare deosebit de expresive, în toate domeniile) atunci când zisa poveste a fost considerată ca atare, adică ad litteram fără a se sesiza sub-textul care, în intenția mea, trebuia s-o dinamiteze. Așa am început să public eseuri ce pot fi încadrate în ceea ce, pretențios spus, ar fi de natura unei «critici» a acestui curent.

G.M.: Încă o întrebare. Poți să sintetizezi cam ce ai de reproșat postmodernismului?

P. C.: Am să spun o anecdotă sufi: Mulla Nasurdin (Nastratin Hogea) vine acasă, noaptea târziu, cam afumat. În fața ușii sale - întuneric beznă. Tot încercând să potrivească cheia în broască, o pierde. Puțin mai departe, era un stâlp în capătul de sus cu un felinar ce lumina puternic. Nasurdin , târându-se pe jos, începe să caute de zor cheia în jurul stâlpului. Un oarecare, aflându-se din întâmplare pe acolo, îl întrebă: Ce cauți? Nasurdin: Cheia de la ușă . Și unde ai pierdut-o? Lângă ușă. Și unde-i ușa? Nasurdin arată undeva, în întuneric. Atunci de ce cauți aici cheia?. Pentru că acolo e întuneric iar aici e lumină! !

Cred că așa face și postmodernismul: caută cheia și rădăcinile postmodernității utilizând, de cele mai multe ori, «lumina» modernismului (i.e. a iluminismului) acolo unde ele nu pot fi găsite. Fiind, de fapt, doar un modernism intrat într-o agonie prelungită, plictisitoare….

G.M.: Puțin mai pe larg, te rog. Dar nu prea mult.

C.P.: Ei bine. Să-i luăm, de exemplu, pe cei pe care eu îi categorisesc drept interpreți epigonici ai postmodernismului. Spre a-i deosebi de «clasicii» curentului care chiar trăiesc cu acuitate „Condiția postmodernistă”, vorba lui Lyotard, dar reușesc s-o și descrie.

„Deoarece este contradictoriu și acționează chiar în interiorul sistemului pe care încearcă să-l submineze, postmodernismul….nu poate fi considerat o nouă paradigmă” (Linda Hutcheon)

Iată o definiție tipic postmodernistă a…postmodernismului. Care se dorește a deschide o infinitate de sensuri. Și…nu spune NIMIC.

Ea, exprimă senzația pe care o au unii «teoreticieni» (epigonici) ai postmodernismului recoltați, mai ales, din rândul celor de profesie critici de artă și critici literari în particular. Căci, «simt» ei, că în fiecare moment în care vorbim despre postmodernism, se ivește o umbră care tinde să ne însoțească. Mai ceva decât stafia comunismului. Căreia i-a trebuit un timp mult mai îndelungat să capete consistență. Fiind concepută în plină Europă dar implementându-se, mai întâi, la limita euro-asiatică. Și încercând, apoi, să se mondializeze. Ca, în fine, să devină ubicuă. În zilele noastre îmbrăcând înfățișări și straie «cripto».

În schimb, umbra PoMo (cum este prescurtat-alintător postmodernismul de zișii «teoreticieni» de care am vorbit), a fost de la început (și a rămas) cu totul evanescentă. Și, tot de la început, cu pretenții «globalizante». Și cine-i cântă prohodul nu știe ce spune. Deoarece nu se poate nega că, cel puțin cei care sunt cât de cât informați (sau caută să fie), nu bagă în aceeași oală , sub eticheta «PoMo»: feminismul, pacifismul, drepturile homosexualilor, ecologismul, multiculturalismul, teatrul de stradă, rock-ul, emo-ul, heavy metal-ul, compozițiile aleatorii, muzica haos, psihedelicul, arta pop, cyberpunk-ul și cybertehnologia (hightec-ul în general), poezia concretului (de «stare», sau «narativă»), răspândirea multimediei, textualitatea, meta-, para-, pre-, trans-, hiper-, hipo-, etc. textualitatea, terapiile de grup, elitismul, cultura de masă ș. a. m. d. . Cu toate că, fiecare dintre acestea (sau măcar unele) caută cu disperare să fugă de o astfel de etichetă (globală).

Meta-literatura PoMo a acestor «teoreticieni», a căror reprezentantă de marcă poate fi creditată Linda Hutcheon (citată și răs-citată oriunde și oricând de aceștia), în loc să se concentreze spre o bănuită, dar greu de identificat convergență, se orientează pe direcțiile divergente, luate în considerare de un public (încă) destul de larg, pentru care postmodernismul a ajuns o repetiție (condiționare) fără «diferențe» (Deleuze) și nu o «condiție» ( Lyotard) care să însemne implicare. Căci fiecare (mai mult sau mai puțin) nou sosit «meta» (i.e. critic de artă) începe cu ce-au zis alții, umplând pagini întregi cu un iz mucegăit al unui fel de «academism» (ascuns). Și când să spună ceva nou, apare muțenia. Care se disimulează sub pretenția «originalității». Recurgând, aproape invariabil, (cum o fac și cei pe care îi citează) la analize, trase la indigo din punct de vedere al conținutului, într-un stil postmodernist paradoxal – și el devenind rutinier deși nu i se poate nega încă o anumită seducție care ține mai mult de jocuri de cuvinte și nu de jocuri de limbaj (Wittgenstein II din „Cercetări filosofice”) - ale unor opere realizate, de exemplu în literatură, de nume celebre: Borges, Joyce (numai unele dintre producțiile acestuia), Kafka, Beckett, Eco, Brecht, Cortezar, Doctorow, Fowles, Marquez, Kundera, Bukovski, Nabokov, Rushdie etc. ș. a. m. d.; și, pentru a nu se zice că sunt europocentriști: Pamuc (câștigător al unui premiu Nobel) și Murakami ( că tot este la modă) - în paranteză zicând ca pe ultimii doi, dar și pe mulți din cei anteriori, eu chiar îi prețuiesc, dar nu din punct de vedere postmodernist; ca să sfârșească, în final, apoteotic, cu o concluzie © «Linda H.» (emula lor): „Este posibil să nu găsim nici un răspuns în contradicțiile lor, dar întrebările [care apar] vor face măcar posibil orice proces de producere a răspunsurilor” .Răspunsuri evident global-divergente. Ceea ce, să recunoaștem, ridică optimismul nostru pe «culmile cele mai înalte» ale unui solipsism „paroxistic indiferent” (Baudrillard).

G.M.: Și, ce-i de făcut?

C.P.: Mai întâi să vedem de ce procedează cei despre care am vorbit, așa cum procedează.

G.M.: Te ascult.

C.P.: Păi, să ne amintim de ce zice Popper, care propune o abordare «de la efecte la cauze». Căci, zice el: „efectul generează problema – problema de explicat, explicandum-ul – și [apoi se caută construirea unei]…. ipoteze explicative”. Asta fac ei. Eu cred că o concentrare exclusiv pe efecte, mai ales pe cele ce sar în ochi (diagnoză superficială), face posibilă scăparea din vedere tocmai a unor «efecte-vicii ascunse» și care pot conduce la cauze, măcar importante, dacă nu chiar esențiale. Și, eventual, la îndepărtarea lor în măsura în care reușim, într-adevăr, să le cunoaștem (tratarea «bolii»).

G.M.: Care ar putea fi asemenea cauze?

C.P.: Bulversarea, pe toate planurile (inclusiv și mai ales al logicii de tip aristotelic), prin pătrunderea fizicii în lumea particulelor subatomice, în prima treime a secolului trecut. Și, mai apoi, în zilele noastre, încercările acesteia de a «pipăi» sub-cuanticul.

G.M.: Poți spune ceva mai concret?

C.P.: Îmi tot umblă multe idei prin cap. Dar sunt circumspect. Simt nevoia unei discuții cu un fizician. Pentru a mi le verifica. Dar și ordona.

G.M.: Poate și prezența unui logician?

C.P.: probabil….mai mult ca sigur. Iar apoi, apelând la «clasicii» PoMo: Foucault, Lyotard, Lacan, Deleuze, Rorty, Baudrillard și câți or mai fi, să vedem cum i-au făcut pe ei să trăiască, cu intensitate maximă «condiția (existențială) postmodernistă», etichetă sugestivă lipită pe capetele lor de Lyotard. Și, poate, vom găsi și convergențele necesare unei caracterizări, cât de cât acceptabile, a PoMo. Pentru că, altfel, orice lucru și semn ciudat care apare azi, pe toate planurile și nu numai în artă și contrazice modernismul iluminist, poate intra sub denumirea de «postmodernism» care înghite orice. Și, trebuie să recunoaștem, astfel de lucruri și semne se înmulțesc exponențial.

G.M.: Voia dumitale. Voi încerca, cu proxima ocazie, să organizez o astfel de discuție virtuală – în «virtual» se poate orice - mai întâi cu un fizician și un logician. La care ești invitatul meu de onoare.

C.P.: Și apoi cu un astrofizician, că și aici lucrurile au luat-o razna…

ANEXA

O poveste PoMo publicată de C.P.

AUTORUL: Domnule redactor, aș vrea sa vă trimit o lucrare.
REDACTORUL: Cine te oprește?
A: Eu!
R: De ce?
A: N-am scris-o încă.
R: Atunci, scrie-o!
A: Dar poate că n-ar trebui să fie scrisă [1] și, cu atât mai puțin, tipărită.
R: De ce?
A: Pentru că ea oricum - virtual - există. Și orice virtualitate este o realitate. Fie că este un original sau o copie [2] ("simulacru" [3]).
R:…..?!
A: Îmi permiteți să continuu?
R: Bineînțeles, eu de ce sunt aici?
A: Sau, suprema îngăduință - din partea Dvs. și a eventualilor cititori - poate ar fi suficient să prezint numai "concluziile"?
R: Atunci scrie "concluziile" !.
A: Da, dar în acest caz, amploarea lor ar depăși orice lucrare care s-ar fi scris vreodată.
R: Nu înțeleg.
A: Să vă explic! Concluziile ar urma să fie împănate cu "cuvinte cheie" [4].
R: Ei și?
A: Ar rezulta astfel un hyper-text.
R: Și ce e rău în asta?
A: Ar rezulta un hyper-text care să conțină trimiteri la o mulțime - poate infinită, dar numărabilă - de web-uri, eventual semantice, care la rândul lor, ar trimite la alte web-uri (semantice sau nu) care, la rândul lor - cele semantice - ar poseda o / (un simulacru de)Ontologie "specifică"[5] …
R: Stai! Nu mai înțeleg nimic!
A: Uitați-vă la notele de subsol ale dialogului nostru!
……………………………………………
R: M-am uitat. Da, acum m-am lămurit într-o oarecare măsură… Si?
A: În acest caz și notele de subsol ar urma să fie excluse prin "trimiterile" din hyper-text.
R: Începe să devină interesant!
A: Nu-i așa? Un hyper-text în cadrul căruia "cuvântul cheie" cel mai folosit să reprezinte punctul de vedere prin prisma căruia se structurează, într-o maniera top-down, întregul discurs al "concluziilor".
R: Extraordinar!
A: Și, evident, o altă "lucrare-concluzii" ar putea sa utilizeze același fond de "cuvinte cheie" dar, in acest caz, "cuvântul cheie" cel mai semnificativ - identificat prin frecvență sau în alt mod - ar fi altul, reprezentând astfel un nou punct de vedere, complementar…
R: Fantastic!
A: Nu-i așa? Să scriu lucrarea?
R: Despre ce?
A: Despre ce am povestit mai sus.
R: Nu! Categoric nu!
A: De ce?
R: E prea frumoasă și interesantă. Daca o scrii, o strici! Las-o să rămână virtuală, pentru că ea - oricum - există!

EPILOG

Și totuși, autorul a început să scrie povestirea, pe parcurs pierzându-se, el însuși, in ea, devenind astfel o ființă virtuală. Sau o "conștiință fără corp"[6].

_____________________

[1] Cf. Gilles Deleuze (Deleuze, Diferența și Repetiție, ed. Babel 1995).
[2] Cu aluzie a lui Deleuze la Borges, atunci când, acesta din urmă, spune: "Textul lui Cervantes și textul lui Pierre Menard (autor fictiv, inventat de Borges, care ar fi scris și el un 'Don Quijote' n.n. G.M) sunt veritabil identice, dar al doilea este infinit mai bogat…" și astfel, inversând lucrurile, textul lui Menard este considerat drept original, în timp ce textul lui Cervantes devine copie (Delleuze, op. cit.).
[3] A se vedea conceptul de "simulacru" la care este forțat, de coerența discursului sau, sa ajunga Jean Baudrillard (Baudillard, Simulacra and Simulation, University of Michingan Press, 1994).
[4] Asta n-o mai spune Delleuze ci Derrida, dși nu explicit ci drept o consecință a "Deconstructivismului" pe care el îl promovează (a se vedea, de exemplu, Jaques Derrida, The Structuralist Controversy, The Johns Hopkins University Press 1972).
[5] De exemplu, un web semantic care se ocupa de geometrie, ar avea drept "ontologie" un set de definiții pentru ce se înțelege prin "linii paralele" (axioma pentru diverse tipuri de geometrii), "triunghi" (dreptunghic, isoscel, echilateral…), "dreptunghi" (incluzând și "pătratul"), etc.. Mai complicate sunt web-urile semantice care au la bază o anumită "paradigmă" in sens khunian: consensul unui grup de oameni - comunitate științifică sau de altă natură - oameni angajați într-o activitate de cooperare care produce, printre alte lucruri, teorii științifice, dar nu numai (ei pot produce și alte tipuri de artifacte, mai mult sau mai puțin abstracte / concrete, cum sunt cele produse, de exemplu, de comunitățile inginerești de diverse specialități).
[6] A se vedea, de exemplu, (Adrian Mihalache, 'Ciber-Conștiința: o identitate fără corp', NOEMA, vol. 1, nr. 1, 2002).