Icoane vechi si icoane noua

I. Actualitatea
Sociologia nu este pâna acum o stiinta, dar ea se întemeiaza pe un axiom care e comun tuturor cunostintelor omenesti, ca adica întâmplarile concrete din viata unui popor sunt supuse unor legi fixe, care lucreaza în mod hotarât si inevitabil. Scriitori care în privirea ideilor lor politice sunt foarte înaintati au renuntat totusi de-a mai crede ca statul si societatea sunt lucruri conventionale, rasarite din libera învoiala reciproca dintre cetateni: nimeni afara de potaia de gazetari ignoranti nu mai poate sustine ca libertatea votului, întrunirile si parlamentele sunt temelia unui stat. De sunt acestea sau de nu sunt, statul trebuie sa existe si e supus unor legi ale naturii, fixe, îndaratnice, neabatute în cruda lor consecinta. Deosebirea este ca în viata constitutionala lupta pentru existenta a grupurilor societatii care stiu putina carte gaseste rasunet, pe când în statul absolutist acea lupta e regulata prin o putere mult mai înalta, a monarhului adica, al carui interes este ca toate clasele sa steie bine si ca lupta dintre ele sa nu fie nimicitoare pentru vreuna.
Nimic nu arata mai mult ca spiritul public nu e copt decât discutii asupra teoriilor constitutionale. Aceasta copilarie a spiritului nostru public se arata de la începutul dezvoltarii noastre moderne, din zilele în care cei dintâi tineri rau sau deloc preparati s-au întors din Paris, unde, uimiti de efectele stralucite ale unei vieti istorice de o mie si mai bine de ani si uitând ca padurea cea urieseasca de averi, stiinta si industrie are un trecut foarte lung în urma-i, au socotit a introduce aceeasi stare la noi, introducând formulele scrise ale vietii publice de acolo. E o zicala veche ca, de-ai sta sa numeri foile din placinta, nu mai ajungi s-o manânci. Drept ca e asa, dar cu toate acestea acele foi exista. Si daca n-ar exista n-ar fi placinta. Asemanarea e cam vulgara, dar are meritul de a fi potrivita. Conditiile placintei noastre constitutionale, a libertatilor publice, de care radicalii se bucura atâta, sunt economice; temelia liberalismului adevarat este o clasa de mijloc care produce ceva, care, puind mâna pe o bucata de piatra, îi da o valoare înzecita si însutita de cum o avea, care face din marmura statua, din in pânzatura fina, din fier masine, din lâna postavuri. Este clasa noastra de mijloc în aceste conditii? Poate ea vorbi de interesele ei?
Clasa noastra de mijloc consista din dascali si din ceva mai rau, din advocati.
D. X bunaoara e platit de stat ca sa învete pe studentii de la universitate limba româna din punct de vedere filologic si istoria românilor, doua obiecte pe care nu le cunoaste deloc.

Sa ne-ntelegem. Nu avem pretentiune ca profesorii nostri sa fie genii. Departe griva de iepure. Dar, în împrejurari normale, acest domn ajuns din întâmplare profesor s-ar fi pus pe-nvatat carte si, fiindca nu este cu totului tot marginit, încât sa aiba nevoie de a fi instalat într-un spital de nevolnici, ar fi ajuns sa poata împartasi studentilor ceea ce au aflat altii, de ex. învatatii straini, despre limba româna, le-ar fi aratat calea buna si batuta de oameni mai cuminti, încât s-ar fi împlinit teoria unui pedagog francez, ca un scolar poate învata de la profesorul sau mai mult decât stie acesta însusi. Atunci nu l-am fi auzit sustiind pe d. X autenticitatea cronicei lui Hurul, autenticitatea unei scrieri care, pentru filologi elementari chiar, e o galimatie deplina si un falsificat greoi, pe care-l cunosti ca atare la cea dintâi vedere.
Dar împrejurarile nefiind normale d. X nu învata nimic, ci face politica. Drepturile imprescriptibile, libertatea alegerilor, responsabilitatea ministeriala, suveranitatea poporului sunt cuvinte care se-nvata pe de rost într-un sfert de ceas si care-l ridica pe om la noi în tara, facând de prisos orice munca intelectuala. Caci natura comuna nu munceste decât de sila. Silit de împrejurari normale, d. X ar fi devenit un profesor mediocru; nesilit de nimenea, se simte în sat fara câini si umbla cu mâinile în solduri, lasa scoala pustie si vine la Bucuresti ca sa-si faca mendrele si sa-si deie o importanta pe care natura n-a voit sa i-o deie.
Tot astfel e d. Y si buna parte din cumularzii universitatilor. Am luat profesori de universitate pentru ca un institut înalt de cultura poate ilustra mai clar starea noastra de decadenta. Si cine plateste oare pe acesti domni din clasa de mijloc a caror mâini si inteligente nu produc valori de un ban rosu macar? In linia din urma munca taranului care, ca dorobant moare pe câmpul de razboi, ca muncitor se speteste platind dari, pentru a tinea pe umerii lui o clasa de trântori netrebnici.
Ce sa mai zicem de advocati?
Intorsi din strainatate, ei nu si-au dat silinta sa-nvete legile si datinile pamântului, sa codifice obiceiurile natiei românesti, ci au introdus pur si simplu codicele pe care le învatasera la Paris, ca si când poporul românesc a fost în trecut un popor de vite, fara legi, fara obiceiuri, fara nimic, si trebuia sa i s-aduca toate celea de-a gata din cea mai renumita fabrica. Dar în genere advocatii sunt inteligentele cele mai stricate din lume. Caci, într-adevar, ce credinte poate avea un om care azi sustine, mâini combate unul s-acelasi lucru, un om a carui meserie este sa dovedeasca ca negru-i alb si albu-i negru? Oricât de buna morisca intelectuala ar avea, ea se strica cu vremea si devine incapabila de a afla adevarul. De aceea cele mai multe din discutiile Adunarilor au caracterul de cârciocuri si apucaturi advocatesti, de cautare de noduri în papura, de vorbe însirate si fire încurcate. Acestea sunt elementele carora legile noastre frantuzesti le dau în stapânire tara. Plebea de sus face politica, poporul de jos saraceste si se stinge din zi în zi de multimea greutatilor ce are de purtat pe umerii lui, de greul acestui aparat reprezentativ si administrativ care nu se potriveste deloc cu trebuintele lui simple si care formeaza numai mii de pretexte pentru înfiintare de posturi si paraposturi, de primari, notari si paranotari, toti acestia platiti cu bani pesin din munca lui, pe care trebuie sa si-o vânza pe zeci de ani înainte pentru a sustine netrebnicia statului român.
Ce cauta aceste elemente nesanatoase în viata publica a statului? Ce cauta acesti oameni care pe calea statului voiesc sa câstige avere si onori, pe când statul nu este nicaieri altceva decât organizarea cea mai simpla posibila a nevoilor omenesti? Ce sunt aceste papusi care doresc a trai fara munca, fara stiinta, fara avere mostenita, cumulând câte trei, patru însarcinari publice dintre care n-ar putea sa împlineasca nici pe una în deplina constiinta? Ce cauta d. X profesor de universitate, care nu stie a scrie un sir de limba româneasca, care n-are atâtea cunostinte pozitive pe câte are un învatator de clase primare din tarile vecine si care cu toate acestea pretinde a fi mare politic si om de stat?
Ce cauta? Vom spune noi ce cauta.
Legile noastre sunt straine; ele sunt facute pentru un stadiu de evolutiune sociala care în Franta a fost, la noi n-a fost înca. Am facut strane în biserica nationalitatii noastre neavând destui notabili pentru ele, am durat scaune care trebuiau umplute. Nefiind oameni vrednici, care sa constituie clasa de mijloc, le-au umplut caraghiosii si haimanalele, oamenii a caror munca si inteligenta nu plateste un ban rosu, stârpiturile, plebea intelectuala si morala. Arionii de tot soiul, oamenii care risca tot pentru ca n-au ce pierde, tot ce-i mai de rând si mai înjosit în orasele poporului românesc, caci, din nefericire, poporul nostru sta pe muchia ce desparte trei civilizatii deosebite: cea slava, cea occidentala si cea asiatica si toate lepadaturile Orientului si Occidentului, grecesti, jidovesti, bulgaresti, se gramadesc în orasele noastre, iar copiii acestor lepadaturi sunt liberalii nostri. Si, când lovesti în ei, zic ca lovesti în tot ce-i românesc si ca esti rau român.
Intr-adevar, d. Serurie, care a scris un volum de poezii „grecesti", d. Andrunopulos, care batjocoreste armata noastra puind-o sa joace la circ, d-nii C. A. Rosetti, Carada, Candiano, tot nume vechi de care foieste textul cronicelor României, sunt singurii români adevarati, iar noi taranii, mici si mari, caci, la urma urmelor tot tarani suntem, noi bastinasii din tarile acestea suntem straini care vindem tara cui ne da mai mult pe ea.
Liberalii sunt smântâna si temeiul României, noi suntem niste ramasite din vechile populatiuni autohtone, care nu merita sa fie bagate în seama. De! iertati-ne, boieri, Arionesti si Caradesti, ca ni s-a parut si noua biet ca traim în tara noastra si avem de zis o vorba. Iertati-ne pentru ca nu bagasem de seama ca suntem în Bulgaria, iertati-ne apoi ca n-am voit sa ne batem pentru bietii greci si bulgari.
Nu vedeti ca ne-am supus stapânilor? Nu vedeti ca ne-am trimis copiii la junghiere pentru ca d. Anghelescu sa poata culege lauri pe pielea lor? Ba au ajuns ca pâna si ciorò-horò, rumânas de laie, alb ca pana corbului, sa scoata gazeta, în care sa ne batjocoreasca în toate zilele. Nu va e destul, milostivi stapâni?
Dar acum, de ne veti fi iertat sau nu, sa stam de vorba gospodareste si sa va întrebam ce poftiti d-voastra? Si, ca sa stim ca aveti dreptul de a pretinde, sa întrebam ce produceti? Aratati-ne în Adunarile d-voastra pe reprezentantii capitaliilor si fabricelor mari, pe reprezentantii clasei de mijloc care sa se deosebeasca de fabrica de mofturi ale „Telegrafului", si ale „Românului" si de fabrica d-voastra de palavre din Dealul Mitropoliei? Caci nu credem sa puteti cere ca noi sa confundam matasariile de Lyon cu blagomaniile d-lui N. Ionescu, nici postavurile de Manchester cu istetiile d-lui Popovici-Ureche.
Ciudata tara într-adevar! Pe cei mai multi din acesti domni statul i-a crescut, adica i-a hranit prin internate, ca dupa aceea sa-si câstige, printr-un mestesug cinstit, pâinea de toate zilele.
Dar statul a ajuns la un rezultat cu totul contrar. Dupa ce acesti domni si-au mântuit asa-numitele studii, vin iar la stat si cer sa-i capatuiasca, adica sa-i hraneasca pâna la sfârsitul vietii. Dar nu-i numai atâta.
Domnia lor vor sa faca pe boierii. 3–4–500 de franci pe luna nu-i linistesc si nu-i fac sa se puie pe munca pentru a deveni folositori natiei de pe spinarea careia traiesc. Sunt nascuti pentru lucruri mai înalte, pentru deputatii, ministerii, ambasade, catedre de universitate, scaune în Academie, tot lucruri mari la care cinstitii lor parinti, care vindeau braga si rahat cu apa rece sau umblau cu patrafirul si sfistocul din casa-n casa, nici nu visasera si nici n-aveau dreptul sa viseze, caci nu dadusera nastere unor feti-frumosi cu stele-n frunte, ci unor baieti grosi la ceafa si târzii la minte, de rând, adesea foarte de rând.
Caci din doua una. Sau acesti oameni sunt toti genii, si prin „calitatea" muncii lor intelectuale merita locul pe care-l ocupa, sau, neproducând nici o valoare, nereprezentând nici un interes general decât pe al stomacului lor propriu, trebuie reîmpinsi în întunericul ce li se cuvine.
Tarani? Nu sunt. Proprietari nu, învatati nici cât negrul sub unghie, fabricanti – numai de palavre, meseriasi nu, breasla cinstita n-au, ce sunt dar? Uzurpatori, demagogi, capete desarte, lenesi care traiesc din sudoarea poporului fara a o compensa prin nimic, ciocoi boierosi si fudui, mult mai înfumurati decât coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale tarii.
De acolo pizma cumplita pe care o nutresc aceste nulitati pentru orice scânteie de merit adevarat si goana înversunata asupra elementelor intelectuale sanatoase ale tarii, pentru ca, în momentul în care s-ar desmetici din betia lor [de] cuvinte, s-ar mântui cu domnia demagogilor.
Intr-adevar, cum li s-ar deschide oamenilor ochii când unul le-ar zice:„Ia stati, oameni buni! Voi platiti profesori care nici va învata copiii, nici carte stiu; platiti judecatori nedrepti si administratori care va fura, caci nici unuia dintr-însii nu-i ajunge leafa. Si acestia va ametesc cu vorbe si va îmbata cu apa rece. Apoi ei toti poruncesc, si nimeni n-asculta. Nefiind stapân care sa-i tie în frâu, ei îsi fac mendrele si va saracesc, creându-si locuri si locusoare, deputatii, primarii, comisii si multe altele pe care voi le platiti pesin, pe când ei nu va dau nimic, absolut nimic în schimb, ci din contra va mai si dezbraca, dupa ce voi i-ati întolit. N-ar fi mai bine ca sa stapâneasca cei ce n-au nevoie de averile voastre, având pe ale lor proprii? Sau cel putin oameni care, prin mintea lor bine asezata, va platesc ce voi cheltuiti cu dânsii?
De aceea alungati turma acestor netrebnici care nu muncesc nimic si n-au nimic si vor sa traiasca ca oamenii cei mai bogati, nu stiu nimic si vreau sa va învete copiii, si n-au destula minte pentru a se economisi pe sine si voiesc [sa] va economiseasca pe voi toti".
……………………………………………………………………………………………………………………………………
Dar nu tot astfel sunt gândirile care ating folosul oamenilor, bunul lor trai si petrecerea lor unul lânga altul fara a se prigoni si fara a-si amarî viata ei în de ei.
Introducând legile cele mai perfecte si mai frumoase într-o tara cu care nu se potrivesc, duci societatea de râpa, oricât de curat ti-ar fi cugetul si de buna inima. Si de ce asta? Pentru ca – întorcându-ne la cararea noastra batuta – orice nu-i icoana, ci viu, e organic si trebuie sa te porti cu el ca si cu orice alt organism. Iar orice e organic se naste, creste se poate îmbolnavi, se însanatoseaza, moare chiar. Si, precum sunt deosebite soiuri de constitutii, tot asa lecuirea se face într-altfel, si, pe când Stan se însanatoseaza de o buruiana, Bran se îmbolnaveste de dânsa si mai rau.
Cum numim însa pe aceia care zic c-au descoperit o singura doftorie pentru toate boalele din lume, un leac fara gres, care, de esti nebun, te face cu minte, de-ai asurzit, te face s-auzi, în sfârsit, orice-ai avea, pecingine, chelie, ciupituri de varsat, degeratura, perdea la ochi, durere de masele, tot c-o alifie te unge si tot c-un praf te îndoapa?
Pe un asemenea doftor l-am numi sarlatan.
Ce sa zicem acum de doftorii poporului românesc, care la toate neajunsurile noastre tot c-un praf ne îndoapa, care cine stie de ce o fi bun?
Da’-i soseaua rea, încât ti se frânge caru-n drum? Libertate, egalitate si fraternitate si toate vor merge bine. Dar se înmultesc datoriile publice? Libertate, egalitate si fraternitate da oamenilor, si s-or plati. Da’-i scoala rea, da’ nu stiu profesorii carte, da' taranul saraceste, dar breslele dau înapoi, dar nu se face grâu, da’-i boala de vite?... Libertate, egalitate si fraternitate, si toate or merge bine ca prin minune.
Am aratat, într-un rând, ca aceste prafuri si alifii ale liberalilor le-am luat de ni-i acru sufletul de ele si tot rau.
Or fi bune ele buruienile acestea pentru ceva, dar se vede ca nu pentru ceea ce ne lipseste tocmai noua.
Sa vedem acuma cum au ajuns liberalii la reteta lor, buna pentru toate boalele si pentru nici una. In veacul trecut au fost în tara frantuzeasca taraboi mare pentru ca statul încapuse prin risipa curtii craiesti într-atâtea datorii încât se introdusese monopol pâna si pentru vânzarea grâului. Ajunsese cutitul la os prin multimea darilor si prin tot soiul de greutati pe capul oamenilor, încât nu mai era chip decât sa dai cu parul si, sau sa scapi, sau sa mori, decât sa duci asa viata.
La noi, Voda Stirbei pleaca din domnie lasând 16 milioane în visteria tarii si 3 milioane în cutiile satelor. Nu se potriveste!
In Franta toate darile erau date în antrepriza, si antreprenorii storceau toate clasele societatii, pentru a hrani curtea cu trântorii ei. La noi, darile se strângeau mare parte de-a dreptul, iar Voda era boier cu stare, care traia de pe mosiile lui si nici nu facea vrun lux de-acatarea. Iar nu se potriveste!
In Franta locurile de judecatori si din armata se cumparau cu bani, si dreptatea asemenea, la noi fiecine, dupa câta carte învatase si minte avea, putea sa ajunga alaturi cu coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale tarii. Iar nu se potriveste!
In Franta nemultumirea economica era la culme: caci fiecaruia îi trebuia mai mult decât avea. Luxul si modele istoveau averile cele mai mari. La noi boierul mostenea o blana de samur de [la] strabunu-sau, un sal turcesc de la bunu-sau, un antereu de citarea de la tata-sau, având de gând sa le lase toate si nepotu-sau, ca sa se fuduleasca si el cu dânsele si fiecare avea strânsura pentru iarna si parale albe pentru zile negre; c-un cuvânt fiecare avea mai mult de câtu-i trebuia, caci pe atunci toata tara era „conservatoare". Iar nu se potriveste!
Oare ce facusera mosnegii ca sa merite urgia liberalilor? Ce sa faca? Ia pe cât [î]i ajunsese si pe ei capul. Biserici, manastiri, scoli, spitale, fântâni, poduri, sa li se pomeneasca si lor numele când va creste iarba deasupra lor... si înca una, pe care mai ca era s-o uitam. Multi din ei au scos punga din buzunar si au trimis pe baietii ce li s-au parut mai isteti „înlauntru", ca sa-nvete carte, sa se procopseasca spre fericire neamului. Si-au crescut serpi în sân cu alte cuvinte.
Caci acest tineret s-au fost dus într-o tara bolnava în privirea vietii sociale: Clasele superioare putred de bogate au ajuns acolo la o rafinare de placeri nemaipomenita în alte colturi ale pamântului, producerile sanatoase în literatura si arta facuse loc picanteriilor de tot soiul, în sfârsit orisice era mai cautat decât apa limpede si racoritoare de izvor. Apa cu parfum, apa cu zahar, apa cu migdale, apa cu otrava, tot ce poftesti, numai apa de izvor nu.
Acolo, în loc sa-nvete lucruri folositoare, adica cum se ara si se samana mai cu spor, cum faci pe copii sa priceapa mai bine cartea, cum se lecuieste o durere de stomah, cum se tese pânza si se toarce inul, cum se fac talpe trainice la cizme si alte lucruri folositoare de acest soi, s-au pus aproape toti pe politica, sa afle adica si sa descopere cum se fericesc neamurile si cum se pun la cale tarile, adica au adunat multa învatatura din „Figaro", „Petite République FranØaise" si, cu capul gol si punga item, s-au întors rânduri-rânduri în tara, ca sa ne puie la cale. Aceasta tinerime vesela si usoara traieste în România si se trezeste în Franta, traieste într-o tara saraca si au deprins cu toate acestea obiceiurile bogatei clase de mijloc din Franta, are trebuinte de milionar si bani mai putini decât cinstita breasla a ciobotarilor din acele tari. Acest tineret, ce se caracterizeaza prin o rara lipsa de pietate fata cu nestramutata vrednicie a lucrurilor stramosesti, vorbind o pasareasca corupta în locul frumoasei limbi a stramosilor, masurând oamenii si împrejurarile cu capul lor strâmt si dezaprobând tot ce nu încape în cele 75 dramuri de creier cu care i-a-nzestrat rautacioasa natura, acest tineret, zic, a deprins ariile teatrelor de mahala din Paris si, înarmat cu aceasta vasta stiinta, vine la noi cu pretentia de a trece de-a doua zi între deputati, ministri, profesori de universitate, membri la Societatea Academica, si cum se mai cheama acele mii de forme goale cu care se-mbraca bulgarimea de la marginele Dunarii!
Caci cei mai multi din acesti laudati tineri sunt feciori de greci si bulgari asezati în aceasta tara si au urmat întru romanizarea lor urmatorul recept: ia un baiat de bulgar, trimite-l la Paris si rezultatul chemic e un june „român".
Pe la 1840, Eliad batrânul, pe când înca nu se numea „Heliade-Radulesco", adica pe când nu-l ametise înca atmosfera Parizului, scria marelui ban M. Ghica urmatoarele:
Sunt tata de familie, n-am unde sa-mi cresc copiii decât în aceste asezamânte (ale tarii) pentru ca, si de-as avea mijloace a-i creste aiurea, gândul meu nu este ca sa-i cresc straineste si ei apoi sa traiasca româneste; voi sa fac din ei români si trebuie sa stie cele românesti, si legi si obiceiuri. Ticalosi au fost parintii si ticalosi fiii care orbeste s-au crescut pentru „alt veac" si pentru „alta tara" si au trait apoi în „alt veac" si în „alta tara".
In mod mai precis abia se poate arata ce lipseste acelor indivizi pe care geograficeste, si pentru ca ei o spun, îi numim români. Le lipseste simtul „istoric", ei se tin de natia româneasca prin împrejurarea ca s-au nascut pe cutare bucata de pamânt, nu prin limba, obiceiuri sau maniera de a vedea.
Astfel vin patura dupa patura în tara noastra, cu ideile cele mai ciudate, scoase din cafenelele frantuzesti sau din scrierile lui Saint-Simon si alte altor scriitori ce nu erau în toate mintile, iar formele vietii noastre de astazi au iesit din aceste capete sucite care cred ca în lume poate exista adevar absolut si ca ce se potriveste în Franta se potriveste si la noi. Când au sosit la granita, batrânii-i asteptau cu masa-ntinsa si cu lumânari aprinse, habar n-aveau de ce-i asteapta si de ce belea si-au adus pe cap. Bucuria lor ca venise atâtia baieti toba de carte scosi ca din cutie si frumosi nevoie mare!
Dar ce sa vezi? In loc sa le sarute mânile si sa le multumeasca, ei se fac de catre padure si încep cu libertatea, egalitatea, fraternitatea si suveranitatea, încât batrânii-si pierd cu totul calindarul. Parca se pornise morile de pe apa Siretului. Si le povesteau câte în luna si în soare, câti cai verzi pe pereti toti, c-un cuvânt câte prapastii toate. Cum sa nu-i ameteasca? Cap de crestin era acela, unde se mai pomenise atâtea asupra lui? Apoi s-au pus pe iscodit porecle batrânilor. Ba strigoi, ba baccele, ba ciocoi, ba retrograzi, ba câte altele toate, pâna ce au ajuns sa le zica ca nu sunt nici români, ca numai d-lor, care stiu pe Saint-Simon pe de rost, sunt români, iar batrânii sunt alta mâncare. Vorba ceea: nu crede ceea ce vezi cu ochii, crede ceea ce-ti zic eu! Si, cu toate acestea, ei nu fusese decât tocmai numai români.
De aceea, la dreptul vorbind, nici nu pricepeau bine acuzarea ce li se facea. Neam de neamul lor trait în tara, nepricepând alta limba decât cea româneasca, închinându-se în aceasta limba, vorbind cum se vorbeste cu temei si sanatos, ei auzind -tiunile si -tionile, imperatorele, redaptorele, admisibilile si propriamentele, au gândit în gândul lor: „De, frate, noi om fi fost prosti. Noi socoteam ca, daca stim ceaslovul si psaltirea, cum se ara gospodareste un ogor, cum se cresc vite si cum se strâng banii, apoi stim multe. Da’ ia auzi-i, ca nu stim nici macar româneste". Si, în loc sa ia biciul din cui sa le arate care li-i popa lor, au zis:„De, dragii mosului, asa o fi. N-om fi stiind nici româneste... Dar de acuma mult au fost, putin au ramas, si în locul nostru voi veti stapâni lumea si veti orândui-o cum va va placea voua". Si, luându-si ziua buna de la lume ca de la cel codru verde, s-au strecurat pe rând acolo unde nu le mai zice nimenea ca au fost rai români, mai fericiti decât noi, care am fost meniti sa ajungem zilele acestea de ticalosie, în care tara se înstraineaza pe zi ce merge în gândire si-n avutul ei, si când toti se falesc de a fi români fara a mai fi. Uimitoarea putere a frazelor, împrejurarea ca multi dintre liberali erau chiar copii de-ai lor, care asteptau numai ca ei sa închida ochii pentru ca sa bata la talpi averea mostenita, credinta ca cei ce venise toba de carte ar fi mai folositori tarii decât dânsii, patriotismul lor dintotdeauna încercat si dovedit prin cinci veacuri de când au statut stâlpi acestor tari, i-au facut sa taca molcum si sa se retraga din viata publica fara zgomot, fara opozitie, fara mânie.
I-au tras liberalii pe sfoară, cum îi trăsese c-un veac si jumătate înainte fanariotul Mavrocordat. Acest domn siret nu putea pune biruri grele pe tărani pentru că erau vecini si peste cisla, care-i ajungea pentru plata dării către Poartă, prea putin mai iesea. Ce va fi fost vecinătatea aceea nu stim bine nici astăzi, dar, tocmai pentru că n-o stim, ni se pare că trebuie să fi fost o măsură luată de Domni, după vremi de mare turburare si de invazii, ca să statornicească oamenii, să nu umble din loc în loc cu bejănia. De-ar fi fost vrun rău pe capul oamenilor ne-o spuneau cronicarii, care totdeauna revarsă cuvinte de mânie asupra orânduielelor ce asupreau norodul. Precum liberalii le ziceau boierilor „strigoi" si alte celea, asemenea le-au zis si domnul fanariot că sunt vânzători de sclavi, tirani etc. si le-au luat ochii, încât ei s-au adunat si, cu mitropolitul în frunte, au ridicat vecinătatea si s-au legat cu jurământ că neam de neamul lor n-a mai înfiinta-o. Atât au si asteptat domnul.
Nemaifiind oameni boieresti, erau a nimăruia si de a doua zi le-au pus biruri ce nu le mai avuse niciodată, biruri pe care apoi le-au încincit si înzecit preste câtiva ani.
Si, ca si la începutul veacului trecut, urmările bunei lor credinte au fost cumplite. Bătrânii aveau gură de lup si inimă de miel; au venit liberalii cu gura de miel, plină de cuvinte amăgitoare, dar cu inima de lup. Ce-au făcut, vom vedea mai pe urmă.