Prin “Bătrânul Dan” (Ed. “Rafet” Rm. Sărat, 1999) prozatorul râmnicean Dan Manciulea abordează o temă mai puțin aprofundată în literatura română: fantasticul verosimil sau fantasticul realist.
Prezentat într-un registru major, universul volumului de debut, alcătuit din patru povestiri, ne dezvăluie un om al neliniștii, dotat cu o sensibilitate deosebită, înzestrat cu un alt ochi al unui altfel de simț prin care vede și pătrunde dincolo de cunoașterea umană, care ne invită într-o altă lume, stranie, fantomatică, dar verosimilă.
Artizan al cuvântului, motivat genetic, prezintă realitatea înconjurătoare privită la microscop.
Unitate și unicitate a stilului, început și sfârșit asemănător: “Pământul duduia. Credeai că vine sfărșitul. Daca-i fi pus mâinile la urechi și-ai fi rotit privirea - de colo până colo – liniștea lui Dumnezeu.” “Călușarii”, tipică fantasticului folcloric, prelucrează un mit ancestral, ciclic, acțiunea urmează un fir roșu, gradat, tensionat până la paroxism, autorul controlând minuțios tonalitatea scriiturii, punctul final fiind pus unde și când trebuie: “(…) unde joacă Ielele și Călușarii se surpă pământul și seacă izvoarele. Se face așa, ca o roată mare de uscăciune, mai cu seamă în grâu. Da oții ăștia de Călușari, mână-n mână cu ielele nebune, după ce seacă țâța cerului vin prin sate și milogesc după bani, păcălind oamenii că stârnesc ploaia. Și se pun pe jucat și duduie pământul …” De aceea cititorul nu simte când se desprinde de real și intră în fantastic, sfârșitul producându-se cu respirația întretăiată.
Asistăm la orchestrația simfonică, biblică, sub bagheta unui demiurg, dacă ne gândim la simboluri, numărul Călușarilor; “Dăduseră cu toții, doișpe câți erau, ochii peste cap de li se vedea albul,ca la morți. Băteau pământul cu picioarele, cică s-o cheme pe Muma Pământului. Și jocul dădea în nebunie, iar nebunia cerea nebunie… Ei apăreau și piereau în mijlocul norului: când semănau cu doișpe îngeri învârtind o sârbă în cer, când cu doișpe necurați, Doamne iartă-mă, care-și făceau sabatul pe tărâmul lui ducă-se pe pustii.” Poziția în care cad, cu picioarele lipite, după “sarabanda cea nepământească”, ca o răstignire în oglindă, murmurând în colbul uliței, după relatarea lui Gheorghe: “Călușarii erau la pământ, sleiți de putere, cu brațele desfăcute și murmurau numele lui Ilie, starostele trăsnetelor din ceruri, cică să-l ia: Ili, Ili iama… și nu mai știu cum.”
În decorul dezlănțuirii forțelor naturii o împletire de elemente mistice și mitice susțin în dramatism firul epic: “Lumea le dădea bănuți albi de argint. (…) Nu puteai ști ai cui erau. (…) După ce terminară de strâns birul, (…) deși nu văzuse nimeni, plecau pe coclauri să se-mpreune cu ielele. Noaptea răsunau pădurile de chiote și țipete de muieri. (…) Însă o babă vorbea în vânt că sunt sufletele muierilor satului care păcătuiesc cu gândul. Ele dorm în paturile lor, (…) numai că sufletele străbat pădurile păcătuind cu Călușarii. (…) Mi-era teamă să nu ne chitescă vrerile, jurați cum sunt și să ne facă vreun rău: să ne ia glasul ori văzul sau să ne înțepenească picioarele, cum făcuseră cu alți nepoftiți. (…) Ploua de se împreunase cerul cu pământul.”
Atenția cititorului este mărită și printr-o anume ambiguitate în declinarea identității personajului numit Gavriel: “Gavriel era fratele lui moș Gheorghe. Avea ca la vreo treizeci de ani și semăna leit cu moșul la stat și la chip, numai că era mut. (…) Pe chipul lui Gavriel stăruia un zâmbet ciudat pentru un mut prost. (…)
- Auzi, mă, da ăla din mijloc nu-i fratele lu moș Gheorghe?
- El e, da parcă era mut…!
- Ie-te mutu dracului, vorbește!
- Care, maică, îi fratele lu Gheorghe moraru?
-Ãla, mamaie, din mijlocul horei.
-Da Gheorghe n-are frați, maică, că-i orfan găsit pă câmp în noaptea când joacă flăcările pă comori… Ãla-i starostele Călușarilor și nu-i bine să-l vorbiți de rău.”
Elementele sonore și luminoase se împletesc cu mediul înconjurător într-o demențială coerență, dinamic și frumos: “Lumea își închidea porțile și punea pleduri pe la ferestre. Fetele și femeile se ascundeau prin case să nu le fure nebunii. (…) Pe drumul nopții semănau cu niște strigoi. (…) În depărtări dinspre pădure, începu să se audă un zumzet (…) De sus o lumină scânteietoare coborî ca un fulger și o lumină. Nu se stinse. Pâlpâia. Când roșu ca para, când albastru ca sineala. Pădurea parcă ardea. (…) Pădurea auia ca o mie de tulnice. (…) Luna revărsa lumina argintie printre crengi, pe fețele noastre. Ar fi fost frumos dacă nu se auzeau miile de tulnice și zumzetul ăla. Pădurea răsuna. Mi se zbârlise pielea. Așteptam să cadă cerurile pe mine ori Călușarii să ne fure mințile… Un huruit se făcu auzit ca atunci când se surpă dealurile de prea multă ploaie și din fântână ieși mai întâi o rază, iar mai apoi, o pală mare de lumină care se uni cu flacăra mare de deasupra. Poiana era luminată ca ziua. (…) Sunetul de tulnic străpungea urechile și crescu până deveniu urlet. Urla pădurea, urlau și Călușarii și peste toate astea se porni din senin furtuna. Cerul înstelat fu acoperit de nori ce trăsneau fără oprire. De sus ploua cu găleata. Fiecare gură de aer trasă în piept era jumătate apă așa că, atunci când iadul în care ne găseam se potoli deodată, ca la un semn, era gata să-mi dau duhul.”
Febra aurului complementează și completează atmosfera magică și regizorală între sacru și profan: “Era noaptea când joacă flăcările pe comori. (…) În noaptea aia pământul se încălzește. Aurul din comori fierbe și scoate aburi, iar aburii ăia ies la iveală, se aprind. Focul ăla nu te arde. Bagi mâna în el și nu simți nimic. (…) Călușarii, zice-se, sunt păzitorii comorilor ascunse și au lege să nu le arate oamenilor decât p-alea sortite. (…) Am coborât sipetul în pivniță, am aprins o lampă și am deschis capacul. Pe măsură ce-l ridicam, o lumină de aur înflori în hrubă. (…) Mi se părea că undeva, într-un ungher e cineva care pândește tot ce facem. (…) Când am atins șerpii de aur s-a auzit un clinchet ca de clopoțel și lumina s-a stins. Pierise vraja comorii atinsă de muritor.”
Sigur, tema, universul din “Călușarii”, ceea ce este notabil pentru scriitor, poate antrena discuții mult mai ample.
După un scurt moment de respiro, cititorul este purtat în lumea “Bătrânului Dan”, lucrare ce se vrea de proporții mai ample. Personaj bizar, singuratic, Dan este exponentul unei societăți bolnave și meschine. O societate văzută sub un clopot de sticlă, cu toate angoasele ei. O societate dirijată, cu o filozofie lamentabilă, viața fiind privită ca o trecere cu pretenții stupide.
Considerat de autor un alter ego al eroului, îngerul păzitor reprezintă suportul moral al individului, pe care forțele ce veghează la liniștea cetățeanului știu să-l “cultive” în manieră caracteristică. Rămas fără suport moral, fără un punct de sprijin, bătrânul eșuează în alcool, se dezmeticește la azil unde autorul punctează cu amărăciune, ca în final elementul fantastic, să-și pună amprenta, subliniind încă o dată disponibilitatea autorului de abordare a genului:
“- Bună seara, Moarte. Ai venit? Stai aici, lângă mine…? Nu scoate nici o vorbă, dar înțelege ce îi spun. Se mișcă încet – plutește, nu merge. S-a așezat lângă pat și mă privește. Coasa unde i-o fi ? Are timp și pentru asta… Inima mi se frânge. Afară a început să se vaite o cucuvea. Moartea se ridică și stinse lampa. Acum… Închid ochii strâns. Va fi acum … Dar nu, ea ridică pătura și se așternu lângă mine. Mă cuprinse cu brațele. E dezbrăcată, Doamne iartă-mă și nu e slabă deloc. Chipul nu i se vede. Doar ochii aceia roșii mă îngheață. Trupul e plăcut la pipăit – nici urmă de oase.
De cum s-a petrecut neașteptata răsturnare de fapte, m-a străbătut un gând tăios: “mă vrea, Doamne, dar eu, eu nu pot … Însă trupurile noastre se avură. Ea mă mângâia și-mi șoptea un fel de cântec de leagăn. Apoi douăzeci și șapte de mii de volți… Și nimic…
Moartea s-a ridicat plutind și-am auzit ușa închizându-se. M-a lăsat în viață! Adorm liniștit. (…) Poarta scârțâie. Mă ridic din pat.
- Lino, hai, intră! Vino-ncoace!
Ies pe prispă cu brațele întinse.
-Lino, hai la bunu să te pupe!
Lina mă striga de parcă nu m-ar fi auzit și trecu pe lângă mine. Intră în odaia mare…
- Bunicule, buniculeee, scoală-te…! De ce-ai murit! De ce nu ne-ai spus și nouă?!”
În același fantastic realist se înscrie și “Morții cu morții, viii cu viii” unde atmosfera cu dialogul celor doi eroi în drum spre cimitir, susține și amplifică dramatismul ficțiunii din seria substituirii, demnă de arta regizorală. “Ei, stârvurile astea mergătoare caută… După ce-a rostit cuvintele acestea, Iaroslav al meu s-a înmuiat ca o cârpă și s-a lungit pe pământul moale. Apoi din
el s-a ridicat ceva ca un abur lăptos și luminos care a plutit ce a plutit și …a intrat într-un cavou.”
Cu “Visul omului fluture” intrăm în domeniul psihopatologicului. Drama alienării se consumă în sanatoriul doctorului Sterea, o minte diabolică și perversă. Folosind o întreagă tehnică, pornind de la visul unui filosof chinez “că este fluture ce visează că e om", își programează epavele umane la ucidere, neîncrederea în sine, autoizolarea în visuri despre visuri. (…)"Tipul le relaxa psihicul cu imaginile zborului și apoi îi bombarda cu imagini subliminale, reprezentând crime. Hipnoza desăvârșea opera. Poate pentru distracție le inocula parole la care să se declanșeze dorința de a ucide”.
Mijloacele de realizare artistică sunt la îndemâna autorului. Stilul oral, punctat de monologuri, culoarea locală cu personaje specifice (bizare, interiorizate) și un limbaj specific, vin în sprijinul artei narative a scriitorului.
Între straniu și real, alienare și fantastic, subtil și minuțios, putem trage o concluzie: Dan Manciulea are conștiința disponibilităților sale și vrea să ne convingă în încercarea lui de a înfrunta timpul.
* * *

Vasile Ghinea