Mihai Ursachi a trăit poetic.
Viața lui este un lung și reușit poem care ar putea sta în oricare antologie a lumii. Intransigent cu sine pînă la coborîrea în cea mai adîncă și cunoscătoare singurătate, a fost suficient de generos cu ceilalți pentru a scrie deși mi-a spus odată răspicat: “Domnule Uiuiu, important este să fii mare scriitor și să nu scri nimic”. Alta dată, cînd încercam să facem o convorbire înregistrată și reportofonul nu mergea mi-a spus pe același ton sententios :"Nu te îngrijora; discul lunii este un mare disc elecrecord, el înregistrează tot. Intreabă-mă ce vrei și o să-ți răspund.”
Textul lui este ba arhitectural alcătuit de parcă ar avea mereu în fundal muzica lui Bach, ba chirurgical dezvelit în sensuri ca și cum Magistrul ar fi moștenitorul marilor anatomiști ai spiritului. În prezenta lui nu poți scăpa de farmec și seducție.
Am citit Ursachi întîiași dată prin anii ‘80 într-o răchitărie de la poalele Călimanilor unde vegheam ceva elevi ce tăiau amara rachită, aflați în practică agricolă. Primisem o carte de-a lui de la un prieten și tolănit în pădure sub umbra înaltă a arborilor mi-am limpezit mințile și mi-am întărit credința, astfel încît și în felul acesta, anii cenușii de dinainte de ‘90 au căpătat înlăuntrul meu forță și culoare. I-am comunicat marea mea descoperire lui Iustin Panța și pentru noi Ursachi a devenit o legendă. Nu credeam că o să-l întîlnesc vreodată și cînd prin nouăzeci și ceva - după ce s-a întors în țară - ne-am văzut, am avut impresia că stau de vorbă cu o statuie. Admirația nu a slăbit de loc și s-a întregit cu o caldă prietenie care a dat vieții mele de scriitor sens, siguranță și încredere, lucruri pe care le-am simtit doar în prezența cîtorva oameni. Datorită lor sunt și voi rămîne scriitor și scrierile mele nu vor putea să acopere recunoștința ce le-o port. Îmi dau seama că scriu ca pentru o aniversare Mihai Ursachi. Pentru așa ceva eram și sunt pregătit în ceea ce-l privește. Pentru moartea lui nu sunt de loc.
Cînd am vorbit ultima oară cu Magistrul mi-a spus că simte că îmbătrînește. L-am întrebat cum de poate veșnicia să îmbătrînească și a rîs. Acum, cu sufletul greu și întunecat îmi amintesc de rîsul acela ca de un fulger, de o mare lumină, care a lăsat să se vadă pentru o clipă măreția și splendoarea lumii de dincolo.
Nu am fost niciodată la Iași. Pentru mine Iașul este un fel de Olimp guvernat de Mihai Ursachi. Cînd o să ajung într-o bună zi acolo nu-l voi mai avea lîngă mine ca inițiator în această taină, dar voi ști să îl descopăr în lucrurile despre care mi-a vorbit, în fiecare loc prin care a trecut, în fiecare silabă a vorbirii celorlalți. Acum ce ne mai rămîne altceva, decît să credem că tot ce se naște traiește veșnic?
Într-una dintre întîlnirile noastre mi-a spus o mică întîmplare pe care mi-am permis să o trec într-o proză. Așteptam să-l întreb dacă varianta mea este pe placul său însă nu am mai apucat. Făcută publică acum, întîmplarea cu pricina s-ar putea adăuga descrierii felului în care l-am cunoscut, felului în care mi-a sporit șansa – ca mare Magistru – de a trece viața în cuvînt.




O plecare – două plecări



Adevărul este că lui Ursachi îi crăpa buza după o votcă. Rezolvase în mare parte lucrurile și mergea cu țintă pe straduțele pietruite, străjuite de case joase. La Stela a găsit întotdeauna o votcă bună și nu era nici un motiv să nu se întîmple și de data asta așa. Cînd a trecut de poarta casei pașii îi erau fermi iar ținuta impecabilă ca a unui martir care se îndrepta spre eșafod. Doar buza subțire, uscată, tremura imperceptibil.
Ce gînd a mai fost și acela?! În curte, sub un salcîm impunător, se afla o bancă și Ursachi a gîndit să se așeze puțin. Ceva de felul transformării așteptării în plăcere, ceva din împăcarea pescarului care are peștele agățat în undiță și – relaxat brusc – îl mai poartă prin apă așaaaa… de-a-n frunza… S-a așezat în locul acela de miresme și a prins a privi interesat peretele din față.
După cîteva minute în curte a intrat Nichita care – se putea ghici bine – luase drumul spre casa Stelei cu aceeași dorință arzătoare de a bea o votcă. Fără a spune nimic – ca și cum direcția lui fusese curbată de printre stele – s-a așezat pe bancă, mai încolo de Ursachi și și-a pironit privirea în perete.
Au stat așa un timp bun. Soarele arunca printre crengile salcîmului umbre grele pe peretele casei.
Nu prea era nimic de spus.
Pasărea Phoenix întețea cu bătăile propriilor aripi vîlvătăile rugului de miresme deasupra căruia se înalțase pentru ardere de tot.
Mai tîrziu, punînd mîna la piept ca pentru a-și confirma că pașaportul mai era încă în buzunarul de acolo Ursachi spuse:
-Cred că am să plec curînd!
A urmat o lungă tăcere după care Nichita punîndu-și mîna la piept a spus:
- Și eu am să plec curînd…
Rugul de miresme s-a prăvălit peste cei doi: mulțime de flori de salcîm au căzut peste ei la o rafală violentă a vîntului.
A ieșit Stela, i-a văzut nemișcați și acoperiți de flori și a zîmbit cu capul lăsat într-o parte:
-Ce faceți…?! Nu intrați la o votcă?