(323)


Viața nu a apărut, pentru că există dintotdeauna. De la joaca nevinovată a hadronilor până la goma enormilor cașaloți galactici animația are același regizor. Analizând doar un tronson care ni se pare nouă că mișcă, suntem într-o dublă eroare: de percepție și de concepție. De percepție fiindcă avem posibilități restrânse față de ceea ce ne înconjoară. Poate de aici ni se trage caducitatea. De concepție pentru că, lista noastră de viețuitoare este și ea trunchiată, consecință a erorii dinainte. Am apărut și ne-am erijat americănește, în judecători ai vieții și ai morții. Nu am zărit pe nimeni de jur împrejur, am înfipt țărușii și am început să ne lamentăm existențial. Marele haos cosmic, nu e cu nimic mai puțin organizat decât obișnuita forfotă din bazarul Topkapi. Doar că alții sunt cei ce vând biletele la intrare.


Legăturile se înfiripă, se consolidează, se destramă, dispar și apar din nou, după regula simplă a hadronilor. Se lucrează sub semnul sfintei treimi. Fiecare este concomitent, parte, legătură și întreg, și permanent trece de la o stare la alta. Fiecare se ia în primire de la cineva și se predă altcuiva, fără oprire. Pe verticală, pe orizontală, în timp, în spațiu, în plan material și ideal. nsamblul dă impresia de continuitate, dar este mereu refrișat de la micro la macrocosmos cu frecvențe de la nanosecunde la epoci geologice și precesii. Universul este o stivă de pixeli ce se aprind și se sting, de beculețe ce pâlpâie în chinuri, de cununii și divorțuri, de angajări și demisii, de nașteri și decese, de himalăi și atlantide, de revoluții și colapsuri, de explozii și implozii. De la micro la macrocosmos nu există altă regulă dar ansamblul rămâne unitar, chiar dacă ne referim la o moleculă, la o familie, la un neam, la o galaxie.


Nici o legătură nu trebuie ruptă voluntar. Asta înțeleg budiștii prin dogma non inițiativei. O conexiune tăiată de om iese de sub controlul ambientului. Foarfeca este cea mai crudă armă inventată vreodată de om, de fapt toate armele nu fac decât să taie legături în rețeaua vieții. Cu foarfeca nu se construiește, se poate doar secționa; o singura excepție - tăierea cordonului ombilical. Cu o mare aplecare spre forfecare oamenii au diversificat peste măsură instrumentele cu care se joacă în rețeaua de legături a universului. Este un semn că lucrurile merg spre o schimbare radicală. Nimic nu s-ar putea produce fără acordul ierarhic al forțelor de legătură. Ele se dovedesc așadar pe cale de destrămare, dacă până și un om poate muta din loc un munte. E ca și cum un rozător ar tăia toate rădăcinile plantelor din grădina de zarzavat. Sau un intervenționist ar deconecta o magistrală de telefonie. Ce se întâmplă când cade o rețea electrică și toți orășenii dorm în lifturi sau pe scările metrourilor încremenite de grevă.


Poliția intervine și croșetează la loc relațiile dintre oameni, socializându-i câte 4-5 într-un taxi. Ruperea legăturilor se face premeditat, periodic se ard biblioteci, se uită tehnologiile, se distrug hărțile. Se schimbă numele străzilor, numerele abonaților telefonici. De fiecare dată rețeaua trebuie refăcută și se vindecă precum o rană după o intervenție chirurgicală. Se defrișează o pădure sau se strămută o localitate. Se schimbă regulile gramaticale. Nu mai vorbim de sistemul legislativ care se modifică mai repede decât toate, tocmai pentru a prinde pe picior greșit cât mai mulți contribuabili la rețea. Se rupe un pod, o dramă de comunicare, căzută recent în desuetudine, deși extrem de păguboasă. O cale ferată întreruptă, atrage întârzieri, cheltuieli și eforturi suplimentare.


Oamenii au două atitudini: unii sunt cei ce luptă pentru stabilirea conexiunilor, și alții, tocătorii de rețele, care le distrug. Nimeni nu trăiește în nod autonom, ci inclus într-un sistem complex de legături. Nimeni nu se salvează sau nu atacă de unul singur, ci se bazează pe relațiile cu marea rețea a vieții (320).


Poșta ne schimbă ritmic codurile, banca ne-a făcut conturi pregătitoare să depunem în toate băncile galaxiei. Legături rupte, care necesită timp de refacere. Imaginați-vă telespectatorii, cum așteaptă ei înfrigurați cu hârtia și creioanele pregătite, ca să noteze contul kilometric al câte unuia dintre semenii ajunși la ananghie. Pentru lei, pentru euro, pentru ce o mai fi. Să tot faci donații. Câtă măiestrie, cât cinism! Totul pentru binele oamenilor!


Dintr-o dată te trezești pe întuneric, afli că ai fost debranșat de la curentul electric. Te trezești în frig, verifici conexiunea, legătura ta e bună dar e debranșat cartierul. Îți cade cablul tv, ești deconectat de la civilizația de consum și cine se mișcă mai încet decât băieții de la cablu. Ei au intrat deja în folclorul popoarelor pentru lentoare, mentalul colectiv se apără. Să nu uităm că dacă nu ar fi fost cosmonauții stahanoviști, lista eroilor cosmosului, deconectați de la viață ar fi fost mai mare cu câteva nume, cei rămași în cosmos pe stația internațională.


Vrei să comunici cu un prieten? Nimic mai simplu ai radiotelefon, îi cauți numărul în memoria aparatului și îți descarci sufletul în bufferele bazei mondiale de convorbiri. Ai pierdut numărul? Ești terminat. Nu-l mai poți afla, legătura a fost ruptă și confidențialitatea veghează să nu se mai refacă. Vechile cărți de telefon, ce se făceau punte între suflete au fost eradicate. Rămâne o singură legătura cea ierarhică, cu cerul. De la speakerul tău poți fi cenzurat, înregistrat, localizat, neutralizat. Ești doar un cod, într-o masă de cifre. Poți fi pornit și oprit, trezit și adormit, alăptat și înțărcat, hrănit și golit, scris și citit, prin satelit, ca un contor de calorifer. Cipul din frunte îți mai lipsește, dar "Ce ți-e scris în frunte ți-e pus". Dumnezeu nu se dezminte, lucrează cu noi tot prin prepuși. Și fiindcă oamenii nu mai sunt de încredere, ne va conduce prin cipuri și procesoare.


Rețelele se construiesc pentru solidarizarea sistemelor și decad la colapsul acestora. Granițele devin baricade păzite de ambele părți. Fiecare se izolează de vecini, prin ziduri, pereți, lacăte, parole de acces, ca să poată fi condus mai bine și stăpânit mai ușor. Ele nu sunt decât pistele de antrenament ale efracției.


În spatele conexiunilor la internet au apărut și se dezvoltă monștrii tastaturilor. Călăreții cu armură și lance au fost înlocuiți de călăreții de șoareci. O agresivitate și un orgoliu diabolic, clădit la umbra anonimatului. Impun, dispun, salvează, virusează, rejectează, ejaculează, ținându-se ca la rodeo, cu o singură mână de ceafa șoaricelui. O apăsare de clic și în locul șarjelor de cavalerie, ieniceri sau pifani, ei slobozesc acum cohortele de megabytes. Dumnezei de cartier, de la un capăt de sârmă, conduc lumea discreționar, din pijama și se deverseză în ce are viața mai de preț: rețeaua de conexiuni. Dau priorități, pun condiții, sparg parole, invadază baze de date, împrăștie viruși, vând antidoți, scuipă amenințări. Nu aleg binele de rău. Pentru ei și binele și răul are același voltaj și același preț. Ei sunt supermanii fără nume, fără suflet și fără milă. Justițiarii bunului plac, în versiune upgradată. Își mângâie în neștire șoaricele catifelat echipat cu clapete, butoane, role, senzori de lumină și de hârtoape.


Ideea de competiție s-a congestionat la faza de concurs total, pe viață și pe moarte. Fiecare trăiește înregimentat în topuri, de unde va fi rejectat în cele din urmă prin trapa gladiatorilor înfrânți. Cinste câștigătorilor și o frunză de laur. Nodurile rețelei adică oamenii, trebuie incitați, excitați, să fiarbă braunian în clasamente, la stress maxim. Cordia și-a pierdut locul în dicționar, și s-a ascuns după un prefix, în schimb discordia își arpegiază potențele și acționează furibund. Pentru a fi acceptat trebuie să escaladezi gardurile concordiei cu șefii. Oala trebuie presurizată prin concursuri la care juriile sunt formate din arbitri instruiți la școala fotbalului. Totul este sub semnul bunului plac și al taxei de participare. Lângă fiecare conexiune a fost inventat sau urmează să apară, un sistem de colectare. Cine vrea să trăiască, trebuie să plătească. Viața era un șir neîntrerupt de încasări și plăți în natură, dar în versiune modernă a devenit o cascadă de debite și credite în numerar. Supraviețuirea durează cât profitul. Nimic nu mai e pe gratis. Este evident că s-a schimbat conducerea.


Este clar că deasupra noastră se disting două supercivilizații în dispută permanentă. Prima, care ne domină prin tehnologie, prin cipuri și procesoare și alta deasupra ei care ar putea să ne dirijeze prin mijloace exclusiv genetice prin radiații, nanobacterii, nanocoduri, dar pe care nu o mai putem recepționa în condiții satisfăcătoare [190,(250)]. Revoluțiile adevărate sfârșesc prin a-și ghilotina conducătorii. Topul trebuie refrișat periodic. Dacă nu se întâmplă așa înseamnă că au fost banale lovituri de stat sau făcături, dar și asta e până la urmă tot o refrișare.


Viața este o luptă dar nu împotriva conexiunilor ci pentru menținerea lor în plasă. Dinamica restaurării legăturilor trebuie să fie cu un pas înaintea sabotorilor cu foarfeci, drujbe ori cu mouse. Când nu se mai asigură regenerarea, e un semn că sfârșitul a fost hotărât. Căzute în desuet sau întărite la grotesc, relațiile sociale atrag cancerele individului, grupului sau nației. Traficul de influență nu ar fi posibil în afara rețelei de legături și pierderile ar fi irecuperabile! De la ai noștri, la ai lor.


Convențional, credem că intrarea în viață înseamnă nașterea, ar fi mai corect spus sosirea, fiindcă seamănă mai degrabă cu sosirea pe un peron. Cobori dintr-un tren și te urci în altul. La stația cealaltă trebuie să-ți rupi legăturile, la care ai lucrat o viață, și cu sentimentul catastrofic al liceenilor la banchet, să te arunci în gol. Coborîrea este tot o zbatere, dacă legăturile la parașută nu se rup. În sfârșit agonia începută atât de promițător, sub semnul focului și al luptei, se dovedește o ultimă zbatere în ghiarele morții. Supărarea văcarului pe sat, e preambulul sinuciderii, ca soluție finală. Extirparea de la rețeaua organismului echivalează cu moartea țesutului sau organului în cauză. Refacerea nodurilor vieții este uneori protezată de tehnologie, care nu se dovedește mai mult decât o pantomimă. Deconectarea de la aparate aduce sfârșitul. Concedierea este întreruperea legăturii cu rețeaua socială a umanității. Îmediat intervin serviciile de asistență socială care îți fac respirație artificială câteva luni. Apoi ești scos din statistici. Dizlocarea, deportarea, expulzarea, emigrarea, exilare lasă traume prin deconectarea din rețeaua socială.


Viața este un aranjament perpetuu și iluzoriu de conexiuni, o rețea în timp real, care se manifestă exclusiv prin sistemul de legături, orice incizie poate deveni devastatoare pentru tine și copii. Marii agresori ai lumii sunt deconectați de la sistem prin suprimarea urmașilor (318). Un șir nesfârșit de trimiteri în același plan și pe nivele diferite, de circuite de rezervă pentru fiabilitate, aparent redondante dar niciodată inutile. Ce pare de sine stătător e complet dependent, statornică fiind doar dependența.


Mitul lui Atlas s-a dovedit fals, lumea nu mai este dusă în spinare de un titan ci de un șoricel și dacă ne gândim bine vom observa că de fapt stăpânul adevărat al lumii este măria sa bit-ul. Conform omnipotentului precept, "Buturuga mică rastoarnă carul mare".