Obiectivul camerei de luat vederi, parașutat din înaltul cerului, se prăvale asupra femeii Bunuba, aflată într-o postură năucitoare, în mijlocul pământurilor sale.

Femeia aruncă în jur o căutătură cruntă – privirea stămoșilor ei, care scrutau văzduhul, implorând o picătură de ploaie. Femeia este bătrână, neagră și imensă, ea pare uitată într-un décor nepământean, semideșertic.

Cadrele filmate la capătul lumii se succed ca într-un film științifico-fantastic delirant, deși genericul ne încredințează că este vorba de un documentar dedicat limbilor aflate în pericol de dispariție. Episodul de azi: poporul Bunuba – limba oficială: bununba. Mai sunt o sută de vorbitori de “bunubeză” – doar atâția au mai rămas pe toată planeta, iar ONU trebuie să facă ceva, ca tradițiile Bunuba să nu se piardă. Ãsta e mesajul filmului.

Documentarul continuă prezentarea meleagurilor bunubeze: pământ arid, crăpat, pietroaie bizare, ca niște imense mușuroaie fărâmate, pomi scheletici, fără umbră de frunză sau arbori diformi, cu trunchiurile umflate, ca să rețină orice picătură de apă îngăduită de Dumnezeu… nici colț de Rai, nici picior de plai!

Urmează o succesiune de imagini mitraliate: viziuni ale unor ceruri mov-verzui, fără urmă de nor, apoi nopțile fantastice, cu orizontul brăzdat de fulgere.
Și-acum vine cadrul acela…, ah, cadrul ACELA, cu crocodilul famelic ce pare un butuc eșuat la marginea unui ochi de apă stătută. Animalul nu mișcă, nici nu clipește; cu țeasta lui descărnată, pare “fezandat”, putrezit acolo de săptămâni întregi. Nu știm dacă e mort sau dacă, sub încremenirea lui aparentă nu se ascunde cumva un monstru agresiv, care a contibuit și el, după puținătatea puterilor sale, la dispariția neamului Bunuba.

Final: bunica Bunuba, pentru întâia oară zâmbitoare, stă înconjurată de puținii nepoți ai tribului. “Sunt mândră că sunt o Bunuba!” – spune bătrâna cu fața crăpată, iar mie îmi dau lacrimile. Stors de puteri, după numai un minut de documentar-minune, abia îmi revin, în timp ce genericul curge: Discovery Channel, endangered language: Bunuba.
Emoționant!

În episodul viitor, din umbra jilavă a junglei va răsări un ins mărunțel, care-și va pune deoparte sarbacana din care sufla săgeți otrăvite (tocmai vânase o maimuță pentru dejunul tribului) și ne va spune relaxat, pe ton de conversație: “Mă numesc Wowozange și sunt un Baka - Fiu al Pădurii. Noi, Fiii Pădurii, respectăm natura și ținem la tradițiile noastre!”

Un tip simpatic, afabil, cool, acest “Wowo”. Făcând abstracție de slipul lui din frunze, ar fi partenerul ideal pentru o șuetă la cafea, într-un bar dintr-o mare metropolă. Însă, în lumea asta modernă și grăbită, limba și cultura sa par condamnate. Sărmanul Wowozange! Va împărtăși oare și el soarta neamului Bunuba?

Impresionat de cele văzute, apuc să zic și eu așa, într-o doară: “Sunt mândru că sunt român! Sunt mândru de tradițiile românești, sunt mândru de frumusețea și bogăția limbii române. Nu vreau ca limba lăsată moștenire de la înaintași să fie pervertită, nu vreau ca tradițiile noastre să dispară!”

Mă uit împrejur și, în loc de răspuns, văd doar chipuri dezaprobatoare. Tăcere grea, tăcere lungă. Cu ce v-am greșit, fraților, eu n-am dreptul să mă mândresc că sunt român, așa cum pe bună dreptate se mândresc alte neamuri?

Și-atunci veni răspunsul.
Unul singur, tunător:
BUNUBA!