Satele românești

Normalitatea a fugit de mult din satele românești. Unii zic, în bășcălie, că s-a dus la oraș să mai cumpere timp, alții că a murit o dată cu colectivizarea. Cert este că printre ogoare bate vântul pustiitor al sărăciei. Pământul nu mai dă rod. Fântânile s-au înecat de sete. Aerul uscat devine un clopot uriaș sub care se mistuie neputința. Spațiul rural arată din afară ca o înșiruire de dricuri conduse de făpturi resemnate, care au bagajele deja făcute pentru o altă lume, mai bună și mai dreaptă.
Când nu plouă, oamenii locului au obiceiul să scoată moaștele sfinte spre a invoca divinitatea. Atât le-a mai rămas din timpuri imemoriale.
Câteva mii de sate românești, fără apă și fără canalizare, în plin mileniu trei, stau la periferia civilizației. În orice zi, în orice loc, poți vedea câte-o hurdubaie ce coboară trosnind pe una dintre ulițe. Lighioana călărește cu zgomot bolovanii cocoșați din caldarâm. E plină de butoaie. Prin vecini se zice că vine apa cu moto-pompa. Coviltirul pus peste grăsunul de tablă ține loc de umbrelă. Deși gol, în calea lui se înșiră rânduri de butoaie din plastic mari, oale de tuci mici, găleți cu mânere fierbinți, sticle din plastic. O lume tăcuta se așază cuminte să-și ia dreptul la apa.
Din depărtări, apar mereu cârduri de limuzine negre, salutate reverențios de șefii de post. Geamurile fumurii ascund barosanii cu puicuțe. Ei sunt investitorii de la Avicola.
Prețul pământului a scăzut subit. Mai ales de când de la județ s-a zis că bine le-o fi celor din asociații. Primarii sunt tovarăși cu antreprenorii cei noi. Ei spun că va cădea binele peste gospodăriile țărănești, precum o poruncă de la UE.
Speranța nu costă și nici nu doare. Sătenii aud la televizor că va fi bine, curând. Boierii cei mari vor da ceva grăunțe, la schimb, pentru dobitoace. Pământul se va lucra cu utilaje moderne și nu va mai fi atâta trudă. Fiece uliță va avea un metru de făină și un bol de ouă. Þăranii nu știu cum se măsoară binele promis. Acum, ei așteaptă doar dreptul la apă. Nimeni nu-i întreabă ce vor ei de la viață. De vreo juma’ de secol alții le tot organizează nevoile.
Au apărut și sate mai noi, unde se mai găsește câte ceva de lucru. Þăranii sunt mai fericiți, au și ei după ce bea apă, când se termină o zi de muncă. Sunt, mai nou, zilieri. Acolo, cei mari au străzi asfaltate, lumină pe gazon, pitici stropiți cu jeturi, flori pe terase și apă trasă în casă. Gardurile sunt ca de cetățuie. Intimitatea le e bine păzită. Au mașini de tuns iarba, fântâni arteziene. Dacă se supără, aduc și nori artificiali.
Câțiva dintre țărani au reușit să pătrundă taina binelui. Comentează, dar nu vociferează. Își consumă aiurea destinul. Ei reprezintă jumătate din populația unei țări care se vrea în Europa.